ruptură, fractură & Co

Una dintre discuţiile-cheie din romanul Ierusalim de Gonçalo M. Tavares (Humanitas, 2008)  este aceea între un director de ospiciu şi un teoretician al ororii istoriei: criminalii şi nebunii sunt înrudiţi, consideră cei doi, prin criza lor etică, prin imoralitatea lor funciară. Romanul pune în discuţie, la nivel psihic, chiar principiul (a)normalităţii, aşa făcându-se că raţionalii şi presupuşii normali din carte vor fi pedepsiţi pentru orgoliul normalităţii lor (dacă nu prin ei înşişi, atunci prin anormalitatea celor din jurul lor, care trebuie asumată şi corectată). Chiar şi omului sănătos îi lipseşte ceva, chiar şi el conţine o absenţă în fiinţa lui, iar această absenţă poate fi vicioasă, indiferent că este vorba despre un furt de fiinţă sau despre o lipsă de sine stătătoare ; de pildă, una dintre logicile delimitative ale teoreticianului ororii este următoarea: „un om care nu-l caută pe Dumnezeu este nebun. Iar un nebun trebuie tratat.” Dacă ar fi să polemizăm despre ruptură şi fractură ca principiu, apoi un lucru e limpede: orice viaţă se fracturează la un moment dat, devine altceva în sens măcar minimal maladiv şi patologic, iar acest altceva este inefabil, întrucât procentul de nebunie din oameni este incontrolabil. Există o nebunie individuală şi o nebunie universală, ele putând fi independente una de alta sau, dimpotrivă, fiind sudate. Făpturile umane au minusuri existenţiale, sunt bolnave fizic, au nevroze şi psihoze, obsesii, sunt complexate, demonice etc., plusurile existenţiale manifestându-se rar. Mintea omenească este străbătută de fluxuri şi refluxuri faţă de care esenţiale sunt barierele, graniţele, întrucât lucrurile trebuie diferenţiate (în sensul normalităţii şi realităţii), şi nu amestecate, contopite, mixate (în sensul confuziei, ambiguităţii, ininteligibilităţii). De aceea, clasificarea pe care o propune Tavares în romanul său nu mai surprinde; există două tipuri de fiinţă: unele cercetează suferinţa amănunţit, asumându-şi o formă de tiranie ştiinţifică pe cobai umani; altele trăiesc suferinţa la maximum, niciodată moderat; unii sunt spectatori implicaţi, alţii sunt actori ontici.

Anunțuri

16 răspunsuri to “ruptură, fractură & Co”

  1. valeriu Says:

    Buna tipologie.

    Exista si aceia care cauta suferintza cu orice pret. De ei imi e frica!

  2. echt Says:

    des-hileizati, nebunii, doldora de abstractiuni, se reinventeaza neincetat intru fracturi precum refresh-urile la o pagina de internet. mintile lor, mintile noastre, precum niste fractali necopti, invadeaza toate structurile concretului, le paraziteaza intr-un sens maiestuos precum zeii subteranele templelor.

    devenim altceva necontenit: nebunia minima ce salasluieste in noi sta in aceasta devenire si ea ne paste asa cum il paste pe oedip intunericul.

    exista si un orgoliu al nebunilor identificabil in staruinta cu care confisca oricarui cuvant, sentiment etc. dramul de concret care face cu putina vorbirea.

  3. mesmeea cuttita Says:

    intr-un cuvant, exista nebunii iluminati, care sunt buni la casa (artistica a) omului, si nebunii non-iluminatii, otiosi, atzosi, care nu sunt deloc utili spiritual, ci paraziteaza tot ce pot, agatandu-se de orice fel de forme care i-ar putea suporta macar minimal.

    ma intreb daca exista cumva nebunie mijlocie, medie…
    (cred ca nu)

  4. FID DeScribor Says:

    Ma intreb asa, aiurea, daca nu cumva nebunia, cu exceptia cazurilor medicale clare (desi…), este un fel de fundatura a gandirii umane, unde sunt aruncate tot felul de lucruri, din teama, din angoasa, din plictiseala, din absenta unor teorii salvatoare. Ma gandesc destul de simplist si la constructia din romana a cuvantului nebun, adica „cel care nu e bun”, ca si cum am numi ceva neterminat, ne-format, dez-umanizat, ispitiror, din afara lumii bune, adevarate, corecte. Merita discutia oare?

  5. matei Says:

    mi-ai furat vorba, describor. uneori, cred ca fara nebunie umanitatea n-ar fi ajuns aici. arta s-ar fi nascut si-ar fi murit in acelasi timp cu primul creier. la progresul acesta, consider c-au contribuit cele doua nebunii mentionate de Mesmeea. pe care le vad sub forma unor jocuri constructive si, in acelasi timp, distructive. din jocul acesta de plamadesc si dez-plamadesc traieste arta nebuna (jocul). iar nebunie este tot ceea ce iese din tipare, tot ceea ce nu concorda cu monotonia omului. a celui care nu-si constientizeaza ludicul intrinsec. cel care joaca table ori tenis, ori fotbal, ori sah fara sa stie de ce.

    • mesmeea cuttita Says:

      „cel care nu e bun”, dar care, nefiind bun, e altceva si e altfel bun (initiator) totusi!

      evident, nimeni nu scrie aici (pe blogul mesmeic), ca sa ii puna la zid pe nebuni (nici valeriu, nici echt, nici decribor, nici matei), iar problematizarea nebuniei este utila macar in sensul unei limpeziri (auto)calauzitoare.

      si daca tot ne gandim la un joc de sah, cum ar fi sa fie o remiza cu nebunia?!

  6. FID DeScribor Says:

    Elogiul nebuniei pe două (?) voci? 🙂
    Poate ca pana la urma exista si nebunia de mijloc, aceea a inteleptilor, care din dragoste foarte mare, sunt „obligati” din interior sa se ascunda, sa taca, sa se faca mici.
    Cu arta e tare complicat, pentru ca multi dintre artisti, cu toate ca spirite simpatice, se apropie mai mult de nebunia ne-iluminata, asa mi se pare.

  7. matei Says:

    intru totul de acord cu nebunia ne-iluminata a unor artisti, insa, necesara si ea. ma gandesc ca un geniu e intai, inconstient, crescut de ne-iluminati sau, inspre firoscoasa lor tindere inspre nebunie, de intelepti, mai nebuni decat nebunii. intelepti care par a fi mici, care par a sta chirciti si-n pozitiile lor fetale, insa nu stiu daca din dragoste ori din propria lor nebunie.

    inteleptii sunt o iluzie optica, adeseori!

    ar functiona lumea fara ei?

  8. mesmeea cuttita Says:

    nebunia este o exhibare a launtrului si o forma de autofictionalizare a adevarului, de aici pseudopodele cu care palpam si testam propria noastra rezistenta in fata ei si in fata autenticitatii noastre de fapturi simtitoare (si de-abia apoi ganditoare)

    (definitia aceasta mi-a venit acum pe loc, nu stiu cum)

    exista elogii ale nebuniei si litigii ale nebuniei, cu pertractarile de rigoare
    (oare suntem intelepti ca vorbim astfel?)

    🙂

  9. matei Says:

    exibare a launtrului – imi place cum e pusa problema. deja imi si inchipui ca nebunul e cel care isi atarna in exterior toate gandurile creierului, cu tot cu manifestari, lasandu-si interiorul gol pentru originarul propriu. isi creeaza un spatiu-timp in care devine propriul constructor. societatile interioare pot fi construite marxist, nietzschean, mesmeic, matein etc. fara ca nebunul sa-i fi citit pe marx, pe nietzsche, pe mesmeea, pe matei si pe etc., in forma lor nelumeasca.

    Mesmeea grait-a intelept, matei nu prea… 😀

    remiza domneasca…

  10. matei Says:

    exhibare :d scuze

  11. mesmeea cuttita Says:

    regnare nolo, liber ut non sim mihi

    adica nu vreau sa dau un verdict definitiv!
    (limba sarpelui e cu ascutisuri)
    🙂

  12. FID DeScribor Says:

    Pana la urma, se poate a fie vorba despre lipsurile acelea din oameni, si de cata nebunie si cata intelepciune e in priceperea lor.

  13. mesmeea cuttita Says:

    dixit!
    (dar cu procentele este intotdeauna mare incurcatura la cantar)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: