ruptură, fractură & Co

Una dintre discuţiile-cheie din romanul Ierusalim de Gonçalo M. Tavares (Humanitas, 2008)  este aceea între un director de ospiciu şi un teoretician al ororii istoriei: criminalii şi nebunii sunt înrudiţi, consideră cei doi, prin criza lor etică, prin imoralitatea lor funciară. Romanul pune în discuţie, la nivel psihic, chiar principiul (a)normalităţii, aşa făcându-se că raţionalii şi presupuşii normali din carte vor fi pedepsiţi pentru orgoliul normalităţii lor (dacă nu prin ei înşişi, atunci prin anormalitatea celor din jurul lor, care trebuie asumată şi corectată). Chiar şi omului sănătos îi lipseşte ceva, chiar şi el conţine o absenţă în fiinţa lui, iar această absenţă poate fi vicioasă, indiferent că este vorba despre un furt de fiinţă sau despre o lipsă de sine stătătoare ; de pildă, una dintre logicile delimitative ale teoreticianului ororii este următoarea: „un om care nu-l caută pe Dumnezeu este nebun. Iar un nebun trebuie tratat.” Dacă ar fi să polemizăm despre ruptură şi fractură ca principiu, apoi un lucru e limpede: orice viaţă se fracturează la un moment dat, devine altceva în sens măcar minimal maladiv şi patologic, iar acest altceva este inefabil, întrucât procentul de nebunie din oameni este incontrolabil. Există o nebunie individuală şi o nebunie universală, ele putând fi independente una de alta sau, dimpotrivă, fiind sudate. Făpturile umane au minusuri existenţiale, sunt bolnave fizic, au nevroze şi psihoze, obsesii, sunt complexate, demonice etc., plusurile existenţiale manifestându-se rar. Mintea omenească este străbătută de fluxuri şi refluxuri faţă de care esenţiale sunt barierele, graniţele, întrucât lucrurile trebuie diferenţiate (în sensul normalităţii şi realităţii), şi nu amestecate, contopite, mixate (în sensul confuziei, ambiguităţii, ininteligibilităţii). De aceea, clasificarea pe care o propune Tavares în romanul său nu mai surprinde; există două tipuri de fiinţă: unele cercetează suferinţa amănunţit, asumându-şi o formă de tiranie ştiinţifică pe cobai umani; altele trăiesc suferinţa la maximum, niciodată moderat; unii sunt spectatori implicaţi, alţii sunt actori ontici.