Archive for noiembrie 2010

1-800-not guilty

noiembrie 11, 2010

Am găsit, rătăcită de la New Orleans, o cutie de chibrituri numită (sau numerotată) 1-800-not guilty. Mai are 14 bețe, 3 au fost deja rupte și consumate, chiar dacă nu de mine (nu știu de cine, dar cred că de ceilalți fumători ardeleni/moldoveni). Probabil că am luat cutia de la un shop cu de toate, căutând eu cutii de chibrituri pentru mătușa mea Mărioara (de la Năsăud), mare colecționară de astfel de cutiuțe din toată lumea. Pe spatele cutiei verticale scrie Donald A. Sauviac, Jr. & Assoc. L.L.C. Criminal & Dwi Defense Attorneys. Mărturisesc că îmi pare extraterestră cutia aceasta, mai ales că bețigașele dinăuntru nu au vârful roșu, ci alb spre gri. Mai există și niște numere oficiale de telefon imprimate pe cutia galbenă (am uitat să precizez culoarea). Habar nu am de ce, cutiuța respectivă mi se pare potrivită doar pentru a aprinde țigările lui Jeff Buckley. Atunci și acum.

În treacăt fie spus, am primit de curând la ascultat melodia Indelicaților – If Jeff Buckley Had Lived. Dacă, într-adevăr.

Mai jos, cântecul meu jeffb preferat, Mojo Pin:

ADN, Palatinus, Shavale și Iști

noiembrie 9, 2010

La Pecs am avut acces și la revista ADN (făcută de niște băieți cu aplecare filozofică firoscoasă) al cărei fiecare număr era o instalație artistică: un număr era sub formă de fluture de carton, altul sub forma unui plic cu pene, altul sub forma unui ghem de lână etc. Numai că firoscoșii atâta ne-au împuiat capul cu teorii că, de la un punct, nu i-a mai ascultat nimeni, nici chiar eu firoscoasa kolosvăreană.

Hotelul Palatinus din centrul orașului vechi, cu decorațiile lui Secession, m-a vrăjit de-a binelea: mai că era să achiziționez o rochie de epocă, doar așa de florile mărului. De impact este, în oraș, și domul Sfinții Petru și Pavel, chiar lângă Cella Septichora.

La festivalul de muzică balcanică am avut acces la trei concerte. Primul, susținut de trupa La Campanella, a fost dezamăgitor: un amestec de Bregovic de crâșmă, Kusturica de bar fumegăcios, Cohen stradal, antamate (ca să vorbesc prețios) de un individ cu tupeu și fără talent, care credea că este histrionul lumii și măcar un semi-buric al pământului. Al doilea concert, cu trupa Yakaza, a fost relativ în regulă, muzica era de atmosferă, mult prelucrată la computer, așa încât nu prea știai cât este muzică și cât efect special speculat electronic, în amestecul de recitativ Sei Shonagon, viori, flaut and Co. Al treilea concert a fost acela țigănesc, al trupei Shavale din Românika: fanfara norocoasă, cum s-au prezentat trupeții: Măcar erau autentici și vioi, chiar dacă foarte zgomotoși, după cum mi s-a plâns japonezul Hiroshi, care stătea lângă mine și era interesat să noteze în carnețel tot ce nu se potrivea cu a lui cultură și civilizație. În chiar seara în care am ajuns eu la Pecs fusese concertul la vioară al lui Felix Lajko, gustat de toată lumea ca un geniu – așa că am pierdut exact geniul de la festivalul de muzică balcanică, din păcate.

Drumul înapoi la Cluj l-am făcut cu Istvan Secuiul, cum îi spun eu, prescurtat Iști. N-am mai povestit cu el atâtea ceasuri din 1995, când ne-am găsit amândoi la un simpozion în sudul Franței, fiindu-ne dat să rătăcim vreo zece ore prin oraș, deoarece liderii de la simpozion lucrau la un supraproiect și ne-au îngăduit celorlalți să hălăduim. Așa că, după 15 ani, iată, am avut parte de zece ore de drum cu mașina condusă de Iști, drept care am aflat de la acest povestitor înnăscut următoarele snoave (va fac poftă tuturor, pentru că de istorisit nu o voi face): 1. Povestea lui Iști și a ursului; 2. Povestea lui Iști și a delfinului; 3. Povestea lui Iști și a feribotului; 4. Povestea lui Iști și a rulmentului: 5. Povestea tatălui lui Iști și a cifrei 66; 6. Povestea lui Iști și a căderii din munți; 7. Povestea lui Iști și a complexului adevărului în Maestrul și Margarita de Mihail Bulgakov…

lacătele & Cella Septichora

noiembrie 8, 2010

Pecs este un fel de Sibiu foarte curat, cu aer vienez intens, dar și cu rămășițe musulmane, aflat la patru ore cu mașina de Marea Adriatică: nu-i de mirare, de aceea, că în centrul orașului vechi tronează o moschee-basilică, înconjurată de palmieri și oleandri (în butoaie, ce-i drept). Vara e acolo o arșiță de-a dreptul grecească, așa încât lumea iese la răcoare pe terasele cu fântâni doar în amurg (oricum, după cum mi-a precizat cineva, e o trebușoară aparte să iei micul dejun pe o astfel de terasă, iar prânzul pe malul Adriaticii). Orașul e atât de plăcut încât chiar îți tihnește să scrii și să citești acolo, ghemuit pe dalele din centru, unde toată lumea zace într-o moleșeală limpede moștenită pe filieră musulmană.

De cum am ajuns și am intrat pe străzile vechi ale orașului am dat cu nasul de cea mai prețuită legendă urbană din zonă: povestea lui Andras și a lui Jolan. Am fost amuzată la început zărind cele două garduri de care atârnă vreo 5000 de lacăte de toate soiurile, lăsate acolo de îndrăgostiți, vreme de 50 de ani. Căci povestea primului lacăt este legată de Andras și Jolan, un fel de Romeo și Julieta din anii 60 ai secolului trecut, dar cu final fericit, care, în ciuda opreliștilor și a râvnei tuturor de a-i separa, și-au unit inimile, metaforic, cu un lacăt pe care l-au agățat de zid ca să lucească acolo în văzul tuturor – iar lacătul nu a putut fi nicicum desprins de autorități. Drept care, aflând de lacătul care nu mai putea fi desprins, îndrăgostiții din anii următori, din toate colțurile lumii, ajungând la Pecs, au agățat la rândul lor mii de lacăte (cum spuneam cred că sunt vreo 5000 în total), unele peste altele. După ce am privit sceptică ciorchinele de lacăte, m-a cuprins brusc pofta să agăț și eu unul la locul cu pricina. Am căutat prin nu știu câte magazine, până când, după destulă scotoceală, am găsit o lăcătușerie supraspecializată, cu lacăte high-security, cu preț între 25 și 100 de euro. Din fericire, aveau și lacăte chinezești doar cu 7 euro, așa că cel agățat de mine poartă marca Tri Circle 263 Made in China și e agățat de cel de-al doilea gard, sus de tot. Iar ciudățenia este că are 3 cheițe, și nu 2 ca de obicei. Cum cheițele sunt la mine, evident că nimeni nu îl va putea deschide vreodată.

Locul unde m-am simțit, însă, cel mai acasă în Pecs a fost în Cella Septichora, catacombă creștină din secolul al cincilea (cu șapte arce, de aici denumirea), înrudită cu cele din Roma, dar mult mai bine conservată, dat fiind că a fost descoperită doar la începutul secolului XX și preschimbată în muzeu doar de vreo cinci ani. Pe zidurile de lângă cavourile-bisericuțe se mai păstrează inclusiv fresce cu Grădina Paradisului, iar micile urcușuri și coborâșuri au ceva dintr-o scară a îngerilor. Aici am scris o invocație a morților pe care mai apoi am citit-o, seara la Centrul Cultural din Pecs, intrând în rolul de dorită „profetesă” a mesei rotunde despre Cluj, biserica Sfântul Mihail, morți, vii, violență, poezie…

 

anhelii voroviți de animăluțe

noiembrie 4, 2010

Cam așa ceva îmi doresc eu acum, o apă albastră și liniștită (senină, fără valuri). Fiindcă-i o toamnă cam zbuciumată. Plec la Pecs la Festivalul de Muzică Balcanică, unde voi participa la o masă rotundă despre literatura care se ciocnește între Vest și Est și unde voi auzi în limba maghiară cum sună capitolul despre animaluțele care polemizează despre trimișii de Sus (anhelii, adică), după care va trebui să vorbesc despre canonul literar azi. Sunt curioasă cum vorbesc în maghiară câinii, pisicile, șobolanii și șoriceii. Ba chiar și papagalii țicniți. Se pare că voi ajunge, seara, la fel de fel de concerte de muzică veche. Până mă întorc, însă, las gaj, mai jos, o altfel de muzichie:

http://www.youtube.com/watch?v=ptgSD2ilzEo

 

(Clare & The Reasons – Pluto, cântecel trimis, ca de obicei, de Cristina)

epidemii…

noiembrie 2, 2010

Jeanette Winterson scrie o poveste cu cerneală invizibilă, un roman ca un basm fărâmițat în semi-basme mai mici: Sexul cireșilor (traducere de Ana Chirițoiu, Editura Humanitas, 2009). Scriitura este frumoasă și inedită, subiectul, de asemenea. Romanul tratează povestea lui Jordan, cadet naval în secolul XX, cu aplecare spre ficționalizare acută (după o copilărie și adolescență marcată de construcția machetelor de bărci, consultarea hărților stelare și a manualelor de navigație), care trăiește simultan în secolul al XVII-lea, în ipostaza de explorator al unor insule exotice (Bermude, Barbados), alături de maestrul său Tradescant, dar și după moartea acestuia (călătoria lui Jordan durează treisprezece ani). Într-una din țările ciudate în care ajunge, Jordan învață să altoiască cireșii ori chiar să obțină un cireș cu sex femeiesc, de aici titlul neobișnuit al cărții.

Cel mai ciudat spațiu găsit de Jordan în peregrinările sale este acela al orașului des-erotizat în care locuitorii pieriseră după trei epidemii de dragoste, supraviețuitorii fiind un călugăr și o prostituată care mai apoi repopulaseră orașul. Prin lege, după cele trei epidemii dezastruoase, dragostea era considerată a fi interzisă, iar oricine ar fi iubit, ar fi fost condamnat la moarte. Erau astfel interzise romantismul și pasiunea, iar sexualitatea era utilă strict în sens procreator sau defulatoriu (erau îngăduite trei nopți de carnaval în care din orașul vechi erau aduși prostituați și prostituate utilizați libidinal și oficial). Neștiind ce este dragostea, locuitorii erau fericiți (lobotomizați, de fapt) și invulnerabili la boli. Dar călătorul Jordan găsește la Muzeul Dragostei din acest oraș niște relicve – chitare și mandoline -, drept care, începând să cânte la chitară, el reintroduce în oraș molima dragostei. Ca să nu fie pedepsit de călugărul omnipotent, Jordan fuge, dar locuitorii în transă, bolnavi de dragoste, acceptă cu toții să fie uciși (executați de călugăr și de prostituată, cei doi fiind siliți ulterior să reia repopularea orașului în același stil ca și întâia dată). Very weird

(în paranteză fie spus, aceasta-i rochia nr. 3!)