cititorul ucis

Enrique Vila-Matas este un romancier teribilist în chip programatic: ceea ce îl interesează din start este să nu fie neapărat romancier (chiar dacă, nefiind, este totuși exact așa ceva): iar acest lucru să se petreacă despicând firul în șaptezeci și șapte (ca să dau o cifră la întâmplare) și mai ales prin parodie asumată, mai exact prin parodie a parodiei.  Microromanul Asasina cultivată (Editura Rao, 2006) exact în acest sens este construit.

În prefața la propria carte (lucru deja neobișnuit), Vila-Matas precizează că l-a interesat uciderea cititorului: sugestia este aceea că romanul său nu se vrea a fi seducător, ci ucigător în sensul în care „crima” este o operă imperfectă care ar putea deveni perfectă doar întrucât unicitatea ei constă în scopul asasin – lichidarea cititorului! Pe de altă parte, în finalul prefeței, autorul recunoaște că cititorul nu va fi asasinat prin lectura cărții, dar că el trebuie să caute adevărul din opera respectivă.

Chestiunea pe care o pune, de fapt, Vila-Matas este următoarea (desigur, ea nu este formulată explicit, ci insidios și enigmatic):  care, cât este și cum este libertatea ficțiunii manipulate și manipulatoare? Și de unde începe, dacă începe, anarhia și haosul la nivel de ficțiune (realistă)? Oricât ar plusa pe ipostaza sa de autor neconvențional, Vila-Matas e preocupat tocmai de teoretizarea (prin practică romanescă în Asasina cultivată) a acestor granițe, cu ajutorul, ce-i drept, al ambiguității. Întrucât, de la un punct, deși schema romanului său este fățiș polițistă, nu se mai pricepe nimic din ceea ce se întâmplă, iar cartea circulă, se scrie și funcționează fără să mai aibă un autor evident sau unul cu morgă de autor omniscient și omnipotent. Enrique Vila-Matas se îndoiește, de fapt, de rolul major al autorului și își lasă, de aceea, romanul să circule prin intestinele propriului său text, de parcă ar călători în propria-i burtă cu un montagne russe. În jocul vieții și al morții, Vila-Matas sugerează că orice roman este o formă de viață care moare în/la final, fiindcă așa este firesc să se petreacă lucrurile, în cadrul raportului amintit. Nimic nou sub soare: totul depinde de felul în care este vădit acest lucru, iar demonstrația autorului este insolită. Asasina cultivată este un microroman care indică, de fapt, strategemele scriiturii și implicit stratagemele lecturii și ale interpretării; este, cum s-ar spune, un roman care intenționează să își ajungă sieși, fără să mai aibă nevoie de gloria unui scriitor, ci poate doar de anonimia lui; fără să mai aibă nevoie de analiști, ci poate doar de umbra lor; singurul arătat cu degetul este cititorul, dar și el este unul ucis finalmente de autorul asasin. Chestiunea acestui asasinat atât de special (literar) este inedit pusă de Vila-Matas, într-un stil nonconformist și poznaș. Singurul lucru de mirare este acela că autorul nu pune și chestiunea, la fel de strategică (la o adică), a suicidului auctorial: dacă tocmai cititorul este ucis la final nu înseamnă, oare, că implicit autorul se sinucide (literar, metaforic, simbolic), din moment ce își elimină partenerul de text, context (receptare) și pretext?

Anunțuri

8 răspunsuri to “cititorul ucis”

  1. valeriu Says:

    As raspunde rapid, pentru a deschide discutia: ba da!

    Dar se pare ca supravietuiesc bine merci amandoi…

  2. mesmeea cuttita Says:

    daca unul e sicucigas (si ucigas in acelasi timp), iar celalalt e ucis – cum, cat si de ce supravietuiesc ei?
    🙂

  3. matei Says:

    După sinuciderea autorului și uciderea cititorului, textul: moare (întrucât ideile discutate de autorul sinucis și cititorul mort nu mai pot fi gândite de alții, în aceeași formulă. Astfel, încheierea lecturii coincide cu moartea textului), însă moartea lui este doar o adormire (până când un alt cititor, devenit autor prin lectura lui, îl va reconstrui. Ca apoi din nou autorul să se sinucidă, iar cititorul să moară). Autorul, prin cititor, devine infinit. Câți cititori, atâtea sinucideri. Mâncând din el, ca un șarpe Uroborus, fiecare autor va închide textul într-o gaură neagră. Textul va ființa pentru sine, dar va evolua doar adoptându-și cititorii și autorii.

  4. mesmeea cuttita Says:

    ingenioasa interpretare si solutie mateina!
    prin urmare nu autorul si cititorul mor, ci tocmai textul, a carui moarte este insa doar efemera si, de aceea, convertibila.
    cred ca textului ii convine indeajuns aceasta solutie (cel putin textului de proza, caci in poezie lucrurile sunt mai complicate).
    dar autorul si cititorul ce cred despre asta?
    🙂

  5. matei Says:

    🙂 probabil simt de la bun început că rolul lor este unul secundar! de instrumente ale textului. între autor și cititor, textul îmi pare o pojghiță semi-transparentă prin care cei doi se privesc (autorul se privește). însă este o pojghiță ce nu poate fi spartă. dacă aș spune că textul este o oglindă în care autorul se vede reflectat precum cititor, cred, moartea ambilor ar fi mult mai vizibilă (asta dacă autorul s-ar hotărî să-l ucidă pe cititor într-adevăr). oare textul-pojghiță ori textul-oglindă memorează sinuciderea autorului și moartea cititorului? 😀

    NB: cititorul ar vedea doar spatele oglinzii, intuind autorul!

  6. mesmeea cuttita Says:

    chestiunea cu pojghita mi-a cazut cu tronc, dar troncul pojghitos poate fi riscant de schimbator, tocmai din pricina pojghitelii, ca sa zic asa 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: