bibliobulimie de șobolan

Cine este curios să afle cum se raportează un șobolan gurmand la literatură, cine vrea să parcurgă inclusiv un ghid năstrușnic de lectură, un manual concentrat de teoria literaturii, ba chiar și o istorie a literaturii universale pe sărite, nu trebuie decât să citească romanul lui Sam Savage – Firmin. Aventurile unei vieți subterane (Editura Polirom, 2009). La început, cititorul are senzația că un scriitor (romancier) i se spovedește, întrucât romanul lui Savage debutează cu punerea pe tapet a veșnicei inhibiții auctoriale, aceea a frazei începătoare memorabile (în principiu): în acest sens, sunt citați Nabokov, Tolstoi și mai puțin cunoscutul  (pentru români) Ford Madox Ford. La urma urmei, de ce este atât de important începutul unui roman? Pentru că astfel începe o lume. Autorul din carte care dezbate chestiunea aceasta nu este, însă, un om, ci un rozător, un șobolan, dornic să devină cartograf al sufletului său. Autobiografia sa este amuzantă, plus foarte inteligentă: născut într-o dimineață de noiembrie a anului 1960, în Boston, la subsolul unei librării, mama lui Firmin (căci așa se numește rozătorul nostru autoportretizat genial, cinic, vicios și melancolic!) își face un cuib de lăuzie din Veghea lui Finnegan („Am fost născut, culcușit și alăptat pe carcasa desfrunzită a celei mai puțin citite capodopere a lumii”) – Firmin ar fi preferat, însă, ca paginile ferfenițate să fi aparținut romanelor Moby Dick sau Don Quijote. Dintre toți  puii (treisprezece la număr), Firmin este singurul născut cu ochii deschiși, supraviețuitor ca prin minune dintr-o mamă alcoolică producătoare de lapte bolnav.

Viața lui Firmin este aceea a unui mucalit, el devine adict la mâncat hârtie intelectuală: filosofie, lingvistică, Biblie, Coran, Bhagavad Gita, dar și acte, documente, rețete culinare, iar paginile masticate îl ajută să se spiritualizeze performant, să devină un creier intelectual! Compulsivitatea foamei sale se numește dragoste de cărți. Firmin se izolează de familie în librărie și se preschimbă într-un degustător de cărți celebre: la început, ingurgitează haotic, dar mai apoi începe să facă diferențe și să perceapă nuanțe. Iată, în acest sens, confesiunea minunată a unui cititor gurmand non-uman, dar care este mai uman decât hominizii, prin pasiunea sa livrescă: „Mai întâi am observat că fiecare carte are o aromă specială – dulce, amară, acră, dulce-amăruie, râncedă, sărată, picantă. Am constatat de asemenea că fiecare aromă – și, pe măsură ce trecea timpul și mi se ascuțeau simțurile, aroma fiecărei pagini, a fiecărei fraze și, în ultimă instanță, a fiecărui cuvânt – aducea cu ea o întreagă gamă de imagini, de prezentări ale unor lucruri despre care experiențele mele foarte limitate în așa-numita lume reală nu mă pregătiseră absolut deloc: zgârie-nori, porturi, cai, canibali, un copac înflorit, un pat nefăcut, o femeie înecată, un băiat zburător, un cap tăiat, țărani pe câmp ridicând privirea la auzul unui oligofren care se tânguie, un șuierat de tren, un râu, o plută, razele soarelui strecurându-se printr-o pădure de mesteceni, o mână mângâind o coapsă dezgolită, o cabană în junglă, un călugăr pe moarte.” Lectura ajunge să îl fascineze într-atât încât de la un punct nu mai mănâncă texte (doar le roade colțurile), ci le citește cu voluptate, punându-și singur diagnosticul de bibliobulimie! Cine și-ar fi închipuit că paradisul unui șobolan poate fi o librărie? Lectura îl pasionează și fascinează (se consideră îndeajuns de inițiat atunci când parcurge „așa-numitele romane dificile”, rusești și franțuzești, precum și cărți de filosofie), iar supraviețuirea și-o datorează strict literaturii, învățând, printre altele, care este rolul imaginației.

Întrebarea mea: dacă ar fi să ne naștem (la propriu) între paginile unei cărți iubite (sau hazardate), care ar fi aceasta? Și ce fel de arome (tot la propriu) au cărțile pe care le citim cu delicii, dacă ar fi să le mâncăm?