anti-chimbal (17). fotografii

 

Răsfoim un album de familie încropit de Julian Barnes. Autorul introduce în măsurarea dragostei diagnosticul normalitate/anormalitate, completând acuza de odinioară a dragostei ca boală. Mr. Barnes vorbește mult, ca de obicei, dar nu este neapărat plictisitor sau oțios. Urmărește ceva. Iar eu nu știu exact ce urmărește (sau mă prefac că nu știu). Sunt îndoită. Drept care mă uit împreună cu el la figurile din album și văd următoarele:

Starea aceasta căreia-i spunem dragoste e normală sau anormală? Statistic, bineînțeles că este anormală. Într-o fotografie de nuntă, chipurile interesante nu sunt ale miresei și al mirelui, ci ale invitaților care-i înconjoară: sora mai mică a miresei (o să mi se întâmple și mie chestia asta extraordinară?), fratele mai mare al mirelui (o să-l lase cu ochii-n soare cum a făcut cățeaua aia cu mine?), mama miresei (când mă gândesc, parcă a fost ieri), tatăl mirelui (dacă ar ști băiatul ăsta ce știu eu – dacă aș fi știut eu însumi ce știu acum), preotul (ciudat, aceste legăminte vechi de când lumea dezleagă până și limbile taciturnilor), adolescentul îmbufnat (ce le-o fi trebuind să se căsătorească?) și așa mai departe. Perechea centrală trăiește o stare profund anormală, dar numai să încerce cineva să spună acest lucru. Din punctul lor de vedere, condiția aceasta e mai normală ca niciodată. Abia asta e ceva normal, își spun unul altuia, tot ce s-a întâmplat până acum n-a fost deloc normal, chiar dacă ni s-a părut c-ar fi fost.

Iar această convingere a normalității, această certitudine că esența lor a fost dospită din dragoste și fixată de ea, le conferă o aroganță înduioșătoare. […] Mai uitați-vă o dată la fotografie; studiați, dincolo de dentiția dezvelită în surâsuri fericite, automulțumirea serioasă a momentului. Cum să nu fiți mișcați? Perechile care își clamează zgomotos dragostea (căci nimeni n-a mai iubit până la ele, nu-i așa, sau în orice caz nu așa cum se cuvine) pot să irite, însă n-au voie să fie ironizate. Chiar și atunci când există ceva menit să-l facă pe conformistul emoțional să zâmbească afectat – o flagrantă nepotrivire de vârstă, de înfățișare, de educație, de dorințe – perechea are în ea ceva inatacabil, ca un smalț ce nu poate fi distrus. Iar chicotelile șugubețe n-au încotro și trebuie să înceteze.

Julian B. pare brusc să nu mai chicotească nici el. Privește pișicher fotografia mirilor și a rubedeniilor lor, dar nu mai ironizează gratuit, nu mai boscorodește decât în surdină. Oare de ce? (Am comentat puțin, întrucât sunt răgușită.)