anti-chimbal (13). ping-pong

Deci. Julian Barnes își construiește saga interogativă despre dragoste, chestionând aproape exclusiv ca să poată da răspunsuri negative. Are un stil construit de fals inchizitor, doar ca să se joace la masa de ping-pong atât cu cititorul, cât și cu el însuși. Măcar pentru că face acest lucru în chip provocator și inteligent trebuie să îi îngăduim, parțial, negaționismul și spiritul caustic tendențios, care ar merita câte-un liniar peste degete (dar lucrul acesta cred că îl fac chiar eu!). Atunci când cultivă o peripatetică relativ concentrată, stilul lui Barnes este rapid ca o rachetă cu fumigații, adică în rafale. Să-l ascultăm, prin urmare.

Să fie oare vorba despre o mutație utilă, care ajută la supraviețuirea rasei? [Firește, la dragoste se referă, n.m.] Nu văd cum. Să fi fost dragostea inculcată pentru ca războinicii, bunăoară, să se bată mai aprig, având undeva în străfunduri amintirea căminului care-i așteaptă, vegheat de flacăra lumânărilor? Peste poate. Istoria lumii ne învață că factorii decisivi dintr-un război sunt forma nouă a vârfului săgeții, generalul abil, stomacul plin și perspectiva jafului, nicidecum evocarea lacrimală a locului de unde ai plecat și căruia îi spui acasă.

În cazul ăsta, să fie dragostea un lux ivit pe timp de pace, la fel ca țesutul covoarelor? Ceva plăcut și complex, însă neesențial? O dezvoltare accidentală, consolidată prin cultură și tradiții, care întâmplător e dragoste și nu altceva? Câteodată asta cred.

Reiau și sintetizez: va să zică dragostea nu este o mutație de supraviețuire, ci un lux (dar unul neesențial) și un construct cultural (edificat printr-o tradiție sănătoasă). Termenul mutație mi se pare inadecvat în discuția de mai sus. De ce ar trebui neapărat ca dragostea să fie o mutație? Evident, doar ca Mr. Barnes să se poată război cu termenul mutație, care nu își are rostul și care e lansat tocmai ca să poate fi lichidat și aruncat la gunoi. Dragostea e un lux: sunt de acord, este un lux, dar unul esențial, nicidecum minor și pasabil. Cât despre țesutul covoarelor, nu-i ușor, decât dacă ești îndemânatic(ă) și răbdător/răbdătoare față de chestiunea timpului – iar îndemânarea și răbdarea nu le văd deloc ca pe niște defecte (în acest caz). Dragostea e un construct accidental, ivit din și prin tradiție, accentuează domnul Barnes. Dacă e prin tradiție, nu are cum să fie accidental, ci tocmai non-accidental, așa că aici J. B. se contrazice. La finalul pasajului citat mai sus, însă, autorul are o precizare elocventă: Câteodată asta cred. Câteodată. Deci nu întotdeauna, ci doar câteodată. Asta înseamnă că Julian Barnes nu este de acord și în consens cu propria lui teorie expusă mai sus decât foarte rar! Ceea ce-i dă câștig de cauză subsemnatei în pledoaria ei pentru dragoste. Dar luatul la trântă nu s-a încheiat încă, mai este, așa că to be continued

Anunțuri

9 răspunsuri to “anti-chimbal (13). ping-pong”

  1. matei Says:

    imi pare ca atunci cand spune ca dragostea ar putea fi O dezvoltare accidentală, consolidată prin cultură și tradiții, Barnes nu se contrazice. Intrucat speculeaza faptul ca dragostea a fost candva un accident, unul care, a fost dezvoltat ulterior, construit de cultura si de traditie. Ca, la rece judecand lucrurile, chiar putem vorbi de dragostea consolidata de cultura, care se poate manifesta in fel si chip, si dragostea consolidata de traditie, care mizeaza mai mult nu pe ridicarea spiritului din carne, ci pe construirea in carne, construire care sa duca la perpetuarea speciei. Asta, in cazul in care credem ca dragostea este principiu unificator, atat in cazul spiritului, cat si in cazul corpului. Acum, desigur, nu-mi inchipui prin corp iubirea pe care o cana de cafea o poate musti pentru masa pe care e pusa ori pentru peliculele de zahar.

    Prin Câteodată asta cred, prin acest nu de fiecare data, e ca si cum ar defini ceea ce crede despre dragoste: cand precum un accident (intamplare), la fel ca dragostea, cand precum mutatie (care are scuza lucrului metafizic), ca un cancer galopant, sustinut prin cultura si prin traditie.

  2. mesmeeacuttita Says:

    sunt de acord fragmentar si intamplator (!) cu spusele ritoase ale lui j. b.

    anume – 1. dragostea este/poate fi un lux, dar – repet – un lux esential si extrem, care reclama tot (nu mai reiau celebrele cuvinte ale apostolului pavel)
    2. dragostea este/poate fi un construct cultural (dar nu este DOAR asa ceva), daca intelegem prin „cultural” cutume, traditie, educatie, inclusiv deprinderi lingvistice, viziune asupra vietii etc.
    3. nu sunt deloc de acord cu ideea ca dragostea este un accident (sau dezvoltare accidentala). ea nu se iveste pur si simplu, ci este conditionata de o intreaga dispozitie sufleteasca, mentala and co.
    4. ceea ce face j. b. nu este atat sa defineasca dragostea (sau sa o nege), cat sa infatiseze (intentionat tezist si bruftuluitor) mecanismele de manageriere a acesteia in conditiile in care lumea actuala e in deriva…

  3. sauribalic Says:

    îmi place cum se potriveşte în română: pe timp de pace, ţesătură la război. dragostea ca o pregătire pentru luptă 🙂

  4. mesmeea cuttita Says:

    sau țesătura la dragoste cu războiul în odaie!

  5. valeriu Says:

    Julian Barnes pune o problema reala: iubirea nu e la fel de veche ca omul, iubirea apare la un moment dat. Cind insa? Denis de Rougemont a dat un raspuns celebru, in lucrarea Iubirea si Occidentul: iubirea apare abia odata cu trubadurii (secolele XII-XIII).

    El a numit acest sentiment: iubire-pasiune.

    Fireste: raspunsul lui Denis de Rougemont nu e unicul si nu poate fi definitiv. Dar el are darul de a vadi o mirare veritabila: originea tarzie a dragostei.

    • mesmeea cuttita Says:

      cu trubadurii apar DOAR structurile lingvistice (poetice) legate de dragostea ca pasiune.
      cum s-ar spune, cu trubadurii se iveste semiotica si retorica dragostei, dar originea ei este mult mai veche si pierduta in timpuri si spatii
      (si numai cantarea cantarilor, daca e si altceva decat o metafora ritualica a credintei – si ea este si altceva, pledeaza pentru aceasta)!
      m-as simti primitiva si inadecvata daca as accepta ca dragostea s-a ivit doar in secolul al XIII-lea, asa ca no way 🙂

  6. matei Says:

    …nici eu nu sunt de acord ca iubirea ar fi un accident! si da, consider si eu ca este o stare ce depinde de suflet, minte… de viata, de moarte, poate de cate petale are cea mai banala floare, de cati incisivi are cel mai linistit animal pe mandibula inferioara, etc. desi, in unele cazuri, iubirea da senzatia ca ar fi / ar fi fost un accident. Oricum, in spatele fatadei de posibil accident, cred ca exista o structura bine consolidata, numita OM, care se asigura de supravietuirea ei chiar si in epocile scelerate in care suntem si, posibil, vom fi.

  7. mesmeea cuttita Says:

    ca bine zice matei, vorbind despre epoci scelerate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: