hideaway

De-Scribor îmi trimitea mesaj așa pe mail pe când mă aflam în post-Macondo:

poate initiezi un concept nou, refuge-writing sau hideaway-writing, nu ca la Thoreau, altfel, ca mediu de materializare a „corpului” narativ; nu de alta, dar ca sa mai am si eu cu ce sa sustin conceptul de spatiu poetic…

Inițial, din pricina vremurilor noastre non-terapeutice, dar tânjitoare în acest sens, am înțeles, mărturisesc cu cenușă în cap, că De-Scribor mă îmbia să găsesc, să propun un concept pentru ideea de terapie prin literatură (în principal prin poezie). Dar, ajunsă acasă, m-am lămurit cât de cât. Ar fi vorba, prin urmare, despre un spațiu în care să se scrie pe ascuns sau în refugiu (prefer această formulă – în refugiu în loc de refugiat). Care spațiu să nu fie unul ca oricare (odaie, apartament, casă), dar nici desuet ori teribil de detabuizat (depozit, ruine, junglă!). Să fie un spațiu magic sau magicizat, vrăjit (a se lega calificativul de verbele opuse a desvrăji și a revrăji lumea!).

În post-Macondo, de pildă, am scris și rescris la mansardă și, în ultima zi, pe ponton, dar ar mai fi putut fi găsite, dacă Dunărea nu ar fi fost prea grasă și nămoloasă, destule alte locuri. Cred că îmi convine, din propunerea lui De-Scribor, mai ales termenul hideaway-writing, chiar ca o nouă miză de creative writing. Dar trebuie să mă gândesc mai pe îndelete și mai puțin obosită decât sunt acum, adică mai proaspătă și cu fantezia voios-ghidușă. Mesmeioșii ce cred despre un asemenea concept? Ar funcționa? Sunt și eu curioasă…

Anunțuri

79 răspunsuri to “hideaway”

  1. ora25 Says:

    eu am zis la spam cum aş vrea. dar acum mi-am dat seama că aş vrea un refugiu pentru citit sau pentru necitit. de fapt doar un refugiu. la salcie m-am hotărât. sub ea m-aş ghemui cel mai mult.

    • mesmeea cuttita Says:

      refugiul pentru necitit ma face foarte curioasa…
      dar de-scribor vorbeste despre un refugiu pentru scris in ascunzis!

  2. voroncas Says:

    conceptul sigur ca poate rezista – chiar imi place -, insa nu stiu daca si corespondentul ‘real’, adica locul in sine, caci, ma gandesc, locul asta nici nu trebuie sa existe ‘de-adevaratelea’ pentru a putea scrie/citi. am senzatia ca-n fiecare scriitor (voiam sa zic ‘in fiecare dintre noi’, dar mai bine nu) se afla nu doar un munte vrajit, ci nenumarati, din care, totusi, se poate cobori, dupa dorinta. dupa ‘inspiratie’.

    altfel, concret-si-nu-prea, ar fi spatiul de scris in vis. la propriu. (probabil deja exploatat. ce-i drept, nu stiu exact.)
    ma mai gandesc, desi simt lipsa unor astfel de spatii – mentale, pana la urma – care la randul lor sa genereze alte si alte spatii-refugiu.

  3. mesmeea cuttita Says:

    cum arata spatiul de scris in vis pentru petite voronca? de-abia astept sa aflu (jur)!

  4. anca giura Says:

    Mai reuşesc să mă refugiez de oameni, de vremuri, când o caut cu orice preţ. Dar nu pentru mult timp,… sunt o metisă…deci…am porniri de singurătate interioară în faţa mediocrilor şi de mare expansivitate cu cei interesanţi.

    În artă nu mă refugiez, pe asta o vampirizez cu graţie. Mă hrănesc din ea.

    Când scriu nu mă refugiez mereu. Uneori scriu chiar şi făcând conversaţie cu mititelul meu fiu.

    Numai de Godot, nu reuşesc să mă ascund( refugiez) întotdeauna.

    Cât despre salvarea prin literatură, n-o vom inventa noi. Ea există. Fiecare îşi găseşte calea şi dieta, în acest sens. Unii se salvează cu Elisabeth Gilbert, alţii cu Petrarca. Dar sper din inimă să nu ajung să văd la tv scriitori în vogă care să-i înlocuiască pe psihologi oferind reţete despre cum să-l citim pe Rimbaud. Oooo, nu!

  5. mesmeea cuttita Says:

    incerc sa imi imaginez cam cum ar putea sa arate un refugiu „metis”?!
    intelectualiceste si artisticeste metis, vreau sa spun…

  6. anca giura Says:

    Nu am vocaţia purităţii, deci trăiesc în melanj. N-am şi nu voi avea un turn de fildeş, nici măcar interior. Sau voi avea? Am doar o canapea favorită pe care scriu alungită. Mda, ador să citesc şi să scriu pe canapeaua mea preferată. Acesta o fi locus amoenus al meu. Când e soare, văd florile de afară de pe canapeaua mea şi dau naibii scrisul, trebuie să ies la o plimbare. Revin puţin vinovată şi apoi am chef de imaginat şi scris.

    Dar când e înnorat scriu abitir. Ah, da, şi o fac în două etape. La început totul se întâmplă în minte. Iar dacă e să vorbesc de vizuina mea interioară, ea seamănă cu un culcuş de sentimente metise, cum altfel. Iar un refugiu artisticeşte metis cred că ar însemna să fii cpabil să ai în tine surse, informaţii şi trăiri artistice cât mai colorate pe care le poţi filtra din când în când şi să arunci balastul. A fi însă intelectualiceşte metis, asta nu-mi sună bine, poate include un pic de impostură.

  7. anca giura Says:

    Hai, mai bine, să dau un exemplu, două.

    Jur că dacă aş avea o viluţă cu vedere la Adriatica mi-ar trebui muuult timp să mă adaptez la actul interiorizat al scrisului privind peisajul perfect ca s-ar deschide perspectivei mele dimineaţa. Sigur aş lăsa tot şi aş fugi în mare. Şi dacă starea asta de vacanţă ideală perpetuă ar persista, aş găsi resurse să creez( ah, ce snob şi pretenţios sună în gura mea!)? Merge o săptămână, o lună, dar parcă tot aş simţi nevoia să fiu înţepată ascuţit de o înjurătură în trafic nu doar de către arici de mare. Tot mi s-ar face dor puţin de lehamitea pe care o nutresc atunci când stau la coadă în în hipermarket. Nu, nu pot trăi zi de zi cu „caviar şi şampanie„, ştiţi clişeul. Mă mai mocirlesc puţin de temps en temps, doar ca să simt ce minunat e mai apoi să mă purific. Am nevoie de acest contrast, e singurul cu adevărat creator. Îi preţuiesc pe cei capabili de contemplaţii continue( Pessoa?, Papini?), dar îmi admit cu onestitate metisul ritm interior. Sus-josul meu personal. îl numesc cunoaştere de sine, pardon,…de mine. 🙂

  8. mesmeeacuttita Says:

    o odaita la/pe mediterana cam toti pohtim si am pofti oricand!
    niciodata nu e de refuzat asa ceva. fie chiar o coliba (fiindca ar trebui sa fie oricum postmoderna, din pricina vremurilor)

    cat despre canapea, cu alungeala am oarecari reactii pavloviene psihanalitice, asa incat o las pe mai incolo…

  9. FID DeScribor Says:

    Ar merita cu siguranta un asemenea proiect (cu toate ca, din motive mistagogic-intime, imi displace termenul), zise DeScribor, tragand cenusa pe turta lui narativ-pohetica.
    Tocmai scriam aseara ceva despre scris (voila! nemaivazut, nu-i asa? :)) si ma gandesc asa, de ce sa nu existe si spatiul asociat actului poetic? Intr-adevar, totul se poate face oriunde, se poate zice si asa, dar asta nu exclude sa existe si locul special pentru asta.
    Nu ma gandeam la scrisul intr-un refugiu, ca un gest mai degraba dandy, ci ca redescoperire a virtutilor spatiului care poate sa fie si spatiu poetic. Si asta e si un fel de terapeutica, termen care se poate folosi numai daca cine il foloseste poate sa paraseasca absolut semnificatiile medicale si psihiatrice!
    Cred ca hideway-writing ar fi, in scris, cam ceea ce facea Stalkerul cand se ducea cu cei doi in zona… drumul pana acolo, ideea ca esti inauntru, desi nu erai, tot calvarul si apoi, dintr-o data, nimic. Si din nimicul asta, scris ceva teribil.

    • mesmeea cuttita Says:

      de-scribor are tot dreptul sa traga spuza pe turta lui, ca doar de la o idee de-a sa a pornit discutia de acum pe blogul mesmeic!

      ce mi se pare captivant in propunerea ta este existenta unui stalker aducator in spatiul hideaway-writing. pana acum pricepusem ca ar trebui sa gasim singuri un asemenea spatiu de refugiu. era mai greu asa. cu un stalker, insa, lucrurile devin ceva mai usoare, in principiu.

      dar daca stalkerul se cuvine el insusi a fi initiat de catre cei adusi in locul de refugiu? calauza si calauzitii sa fie egali, ca sa zic asa.

  10. anca giura Says:

    Da, se poate psihanaliza îndelung.:) Dar, zău, am o atracţie pentru canapele, şi defel pentru dulapuri( acum se poate şi mai şi psihanaliza). Ştiţi( ştii?:), vous savez?:)) cum stă treaba cu canapelele. Sunt bune la…, la…, la…, la…,la… la vreo zece lucruri tare plăcute, da. ŞI mai ales la… 🙂 Pe când un dulap, să fim serioşi!

    Spaţiu de creaţie-refugiu pentru poeţi? Spaţiu de creaţie pentru „povestitori-născocitori„? Nu mă pot pronunţa, spuneţi voi. Oricum, eu n-am curajul să scriu poezie( şi asta se poate psihanaliza).

  11. FID DeScribor Says:

    Totul se poate psihanaliza, inclusiv psihanaliza si mai ales, psihanalistii 🙂 Mi-ar placea sa vad ce face un psihanalist jungian cu un pacient ateu hermafrodit care il citeste pe Freud si scrie ca Proust. 🙂
    Cred ca scriitorii de substanta, pe care eu i-as numi poeti, asa cum literatura adevarata as numi-o poetica, au nevoie de un spatiu vital. Sa confirmae sau infirme Mesmeea, ca stie mai bine cum e cu zonele de scris. Sau cine mai poate/stie/vrea.

    • mesmeea cuttita Says:

      pacientul ateu hermafrodit ar putea fi un personaj interesant ca partener de dialog despre hideaway, intrucat el insusi, in sine, ca faptura, este un hideaway! (o sa ma gandesc mai pe indelete)

  12. coramica Says:

    Visez o camaruta mica, neaparat albastra, in care sa visez si sa scriu. Un refugiu…da, te poti refugia in propriile ganduri si fantezii, in propriile cuvinte scrise. Sau in propria ta liniste.

  13. anca giura Says:

    Coramica, auzi, da` cu o zugrăveală şi cu un perete de rigips ai încercat? 🙂

    DeScribor: adevăr grăit-ai. Totul se poate psihanaliza, dar şi clişeiza. Eu zău de mă simt depresivă pe canapea( a propos de stupidul clişeu), doar relaxată, relaxată şi mai relaxată, tot mai relaxată…. 🙂

    Nu ştiu dacă voi aţi remarcat , dar eu mă simt foarte bine pe acest blog. Ca nicăieri altundeva.

    • coramica Says:

      Vai, ce spirituala va credeti, stimata Anca Giura. Nu cred ca blogul doamnei Ruxandra Cesereanu e locul unde dvs sa va bateti joc de mine. Va credeti asa inteligenta, atunci invatati si o prostuta ca mine, ca pana sa apareti dvs inca nu s-au descoperit roata, bicicleta, coada la cireasa si mersul pe jos. Cu aceasta, ma retrag dintre mesmeiosi, cu scuzele de rigoare pt stapana blogului. A bientot!

      • anca giura Says:

        Am considerat că vă plac ironiile nerăuintenţionate ca şi mie. Spirituală nu mă consider, dar să vedeţi ce autoironică pot fi. Zău, chiar era o glumă. Păcat. Şi eu m-am supărat o dată pe ceva nevinovat.-acestea sunt limitele acestor conversaţii în lipsa nonverbalului- venit din partea unui domn. Şi era direct, şi era bărbat. L-am contracarat cu o ironie reală, obraznică şi mai mare. Am devenit „inseparabili„ în cinci minute. Ce-aş fi pierdut dacă-l expediam cum faceţi dvs. cu mine! E unul dintre liderii de opinie extraordinari de pe blog. Prin ironie l-am câştigat ca prieten, nu exagerez.

        Nu de cei ironici de dragul ironiei trbuie să vă temeţi. Faceţi cum vă spune inima, anyway.

      • mesmeea cuttita Says:

        nu cred ca s-a pus chestiunea ca vreun comentator, acum si aici (la aceasta postare), sa jigneasca pe altcineva. cu siguranta este un malentendu!
        departe de mine vreo intentie de acest soi.

  14. mesmeea cuttita Says:

    parca spuneam ca nu trebuie sa fie locuri clasice…
    dar nu e cum spun eu, ci cum pofteste fiecare, de buna seama!

  15. anca giura Says:

    Iar eu subliniam că nu-mi plac clişeele, evident nici locurileclasice. Mă voi gândi la ceva mai original atunci.

    Dacă stau să mă concentrez un pic, acum vă scriu din poziţia lotus dintr-o cameră vag umbroasă. Dar cu un pic de efort mental mă pot trnasporta în casa străbunicilor mei dispărută acum, care se găsea într-un cătun din Vestul ţării. Totul e lut şi lemn cioplit în odaie. Funcţionează?

  16. FID DeScribor Says:

    Sa fie asa, de ce nu?

  17. anca giura Says:

    Fii atent: dacă voi n-aţi văzut acel cătun înseamnă că într-un fel nu există. Deci e o poartă geografic-reală spre fantazare, să zicem. Acolo, acum 150 de ani s-a petrecut o crimă despre care n-a ştiut decât o mână de oameni. Un bărbat l-a ucis pe altul pentru o femeie. Era un fel de lege a pământului…Acum pe locurile unde protagoniştii au trăit şi s-au iubit sunt poieni, păduri, pajişti. Un peisaj incredibil, foşnitor, tainic. Vă spun: acolo loc de creaţie! Mă rog, e unul dintre ele, real, greu accesibil, dar plin de energii ascunse.

    • mesmeea cuttita Says:

      e o poveste care suna spanioleste, temperamental vorbind!
      imi plac peisajele fosnitoare.

      • anca giura Says:

        Vă pun oricând la dispoziţie nişte poze. Iarba aceea foşneşte şi la nivel pixelic. Mure şi frăguţe bio câte vreţi. Şi mai sunt nişte secrete pe care nu le pot mărturisi…ştiţi, uneori adevărul pare fantasmagorie şi n-aş vrea să stric valoarea acelui adevăr tainic.

      • mesmeeacuttita Says:

        atunci astept curioasa imaginile, de fi-va sa fie!

      • anca giura Says:

        ..de fi-va să fie… să nu mă depăşească tehnologia şi să vă găsesc o adresă de mail, desigur. 🙂

  18. ora25 Says:

    mie mi s-a părut cam mereu că creaţia se petrece în alt loc decât acela în care se petrece inspiraţia. adică ascunzişul ar fi un loc de inhalat şi îmbibat pe care să-l duci repede-repede, sau nu neapărat, să-l duci cine ştie când, în locul unde s-ar putea copia foşneala sau fulgureala sau bufnetele şi scrâşnetele, respectiv destul de departe de tentaţia contemplării, absorbirii, suportării ei. ori scrisul în ascunziş, dacă s-ar petrece, l-aş lăsa acolo, adică l-aş vedea ca pe răcnetele lui midas în fântână.

    • anca giura Says:

      Foarte adevărat. Unii se inspiră chiar ani de zile până pun în formă ideea. Mai concret, aş specula că ne trăim dimineaţa viaţa în tot concretul ei, în tot frustrantul ei poate, ne procurăm stările şi impresiile „ca de la piaţa„existenţei concrete, iar seara decantăm, distilăm. Era un exemplu.

      Mă mai gândeam şi la procedura inversă: oare care sunt locurile unde n-aţi putea crea nici în ruptul capului? Prin excludere, rămân celelalte posibile.

      Se mai întâmplă apoi să ai o mare inspiraţie într-un loc nepotrivit, populat, impropriu etc. Până ajungi chez toi, deja dorinţa de a scrie s-a evaporat. Volatilă îndeletnicire, mda.

      Mai cunoaşteţi şi starea aceea de violabilitate când te surprinde cineva „care-n-ar-trebui„ scriind? Poate semăna cu intensitatea sperieturii resimţite când ai fi surprins de un terţ într-un gest erotic prohibit? Una peste alta, actul creaţiei de care vorbim e un act intim, n`est pas? Atât de intim, încât devine indecent să spunem tot.

      • ora25 Says:

        eu una, care oricum nu scriu, n-aş scrie în niciun caz în locurile mult prea frumoase pentru a le mai adăuga aşa ceva, pentru a le bruia cu scris adică.

      • anca giura Says:

        Mai mare minunea, zău…deci nu o practici, dar o ştii din teorie aşa de bine. Excelent.

      • ora25 Says:

        🙂 păi ne închipuim şi noi. mă mai închipui şi pe post de chirurg, săltând câte-un organ din câte-o carcasă, dar nah, în teorie e tare fluent totul.

      • anca giura Says:

        te înţeleg, şi eu mă mai închipui o dată pe an balerină într-o companie din NY…:)

  19. mesmeea cuttita Says:

    exact la lucrul acesta ma gandeam in timp ce iti citeam comentariul, la inspiratie si expiratie!

    si la un hamac de legatura intre cele doua!

  20. mesmeeacuttita Says:

    eh, ar putea si o funioara de spanzurat… visatorii, vaya conmigo 🙂

    • ora25 Says:

      da dar se schimbă totul, adică orizontala e înlocuită de verticală. şi puntea e înlocuită de scară. şi tot aşam :). până la urmă verticalele sunt mai răspunzătoare de aspiraţie iar orizontalele de respiraţie, la mine aşa se arată. dar am aterizat aşa într-un spaţiu bogat că nici nu-mi mai vine să întind un alt fel de fir, cum ar fi o undiţă, şi un altfel de hamac, cum ar fi un năvod.

  21. anca giura Says:

    Hamac, balansoar, hm, cred că pot s-o comit …tot de alungire e vorba.:) Şi observ că text-petrecerea se extinde…

  22. mesmeea cuttita Says:

    s-ar putea atunci sa ne gandim intr-o zi la un loc care niciodata nu ar trebui sa fie de refugiu! acum mi-a venit ideea…

  23. FID DeScribor Says:

    Cam asa Ora25, cam asa… Adica, precum insoteste mandorla anumite fiinte…

  24. mesmeea cuttita Says:

    la fel zic si eu, aducandu-mi aminte de o anumita fotografie relativ recenta unde stati amandoi (amantrei) la taclale firoscoase 🙂

  25. anca giura Says:

    În noaptea asta risc să mă aventurez într-un vis în care aş putea fi o Carmencita de Ibarra.:) Tot îmi trecea prin minte să propun o insulă minusculă ca refugiu, dar toate au fost deja pixelizate. E clar, era mişto în Renaştere când putea să-ţi inventezi o insulă pe inima ta. Încearcă acuma de mai poţi.

  26. anca giura Says:

    V-am trimis poze printr-un prieten, R. C.! Sper că îşi verifică inboxul azi.

    • mesmeea cuttita Says:

      nu am primit nimic, nicio imagine!

    • anca giura Says:

      E cineva de la Tiuk! M-am gândit că vă cunoaşte adresa de contact şi vi le trimite. Eu nu v-am găsit-o după modelul clasic , Douglas Caupland ar numi asta criptotehnofobie. Eu zic că Vkv. nu a citit încă mesajul meu. Probabil mâine. E loc de un pic de surpriză, nu? 🙂 Eu mâine dimineaţă am să încep să bat câmpii, pardon, câmpurile… după fluturi( adică fiul nostru capturează fluturi şi după ce îi admirăm îi eliberează! :)… Revin duminică târziu, sper că până atunci Hermes să fi aranjat în favoarea dvs. chestiunea pozelor.

  27. marius conkan Says:

    Spaţiul poetic este al imaginarului (în care realitatea este transfigurată simbolic), aşa încât el nu poate fi găsit în lumea reală!!!! Dar spaţiul poetului (şi al scriitorului în general) poate fi considerat o heterotopie. aşadar, spaţiul poetic imaginar va descrie heterotopia simbolică, iar spatiul scrierii va desemna heterotopia reala.

    • anca giura Says:

      Corect.

      Eu am auzit din gura unui f.cunoscut scriitor, fost poet, român, că poezia a sucombat. Nu scriu poezie, „nuvreau!nupot„, e prea intim( a nu se considera că aş fi vreo pudibondă). Mă bucur că existaţi voi, cei alternativi, capabili de poesis. Sunt sigură că spaţiile lui poesis sunt altele decât cele ale lui poiein. Noi, cei cinci, care am dezbătut ieri despre cele din urmă enunţate mai sus încă nu ne-am epuizat lista. Aştept sugestia lor/ta insulară, mentalo-insulară…

  28. marius conkan Says:

    actul scrierii poeziei presupune o intimizare a spatiului, timpului (daca acesta mai exista). asa incat heterotopia reala de care pomeneam nu poate fi decat una a solitudinii. sunt eu aici cu mine poetul si scriu despre mine omul sau despre lumea din care fac parte. nu e nevoie de un exterior exotic (gen insule, catacombe etc.) ci de o interioritate capabila sa produca viziunea.

  29. FID DeScribor Says:

    E complicat ce spune autorul Soporiei; eu tocmai la traznaia asta m-am gandit, ca nu e vorba doar de imaginar. Dar e de vorbit, intai in secret, apoi mai vedem daca e de spus sau nu 🙂

  30. FID DeScribor Says:

    Discutia s-a indreptat insa acolo unde era de asteptat. Sigur ca e vorba de o interioritate esentiala si de o facultate cat mai exersata a imaginarului; ceea ce spun eu vine in continuarea a tot ce se stie deja, daca nu cumva e posibil sa fie si o intoarcere la ceva de mult stiut: anume ca exersarea instinctului poetic provoaca si ea lumea, nu doar invers. Si lumea se misca si incepe sa-si arate niste potentialitati, niste heteropotentialitati, ca sa zic asa; asa mai zice niste lucrui de homospatiu, fara implicatiile imediat suscitate, dar nu vreau sa mai provoc vreun razbelle pe aici. In fine, cel mai la indemana exemplu, de provocare reciproca intre instictul poetic si spatiul poetic real este pentru mine, este irealitatea lui Blecher. Eu chiar asa percep si Soporia si oceanul schizoidian si zonele naumiene nedefinite.

  31. marius conkan Says:

    spatiul scrierii poate influenta in oarecare masura spatiul/spatiile poetice. important e tocmai procesul care topeste realul in imaginar, reconfigurand acele structuri ale lumii care au generat poemul. asa incat spatiul poietic si spatiul poetic sunt legate ombilical.

  32. marius conkan Says:

    homospatiul nu are de-a face cu Lumea, ci doar cu o lume. asa incat, cred ca heterospatiul este cel pe care poezia il resusciteaza si reconstruieste.

  33. FID DeScribor Says:

    Da, celel doua sunt legate, numai ca, am impresia, uneori, anumiti scriitori, chiar printre cei `mari`, raman, exclusiv si constient, la `poiesis`; si de-asta merita sa vorbim. Cand ziceam de homospatiu, ma refeream, asa cum cred ca s-a vazut la legatura de recunoastere, de identitate intre poet si lumea care ii este specifica. Sa nu se inteleaga, de oarecine, ca vorbesc despre poezia si poet ca despre un cuplu (cum s-a facut de atatea ori), in niciun caz; e vorba de felul in care recunosti imagini, stari, situatii, locuri, ca fiind ale tale, chiar daca, ele, la modul cel mai pragmatic cu putinta, nu sunt ale tale. De pilda, eu cred ca se poate sa nu te simti deloc confortabil in lumea uneui poet oarecare, sa te irite si chiar mai mult, dar, in acelasi timp, sa recunosti ca acela ii este spatiul specific si ca asta e ceva viabil, valoros pana la urma. Ca are miza poetica. Asta ar fi pe scurt.

  34. anca giura Says:

    Nu mi-aş putea permite să intervin cu inserţii şi impresii personale între voi doi. E just ce afirmaţi, iar eu sunt o outsideriţă. M-am depărtat cam pe la 18 ani de lectura de poezie( Dar ce-mi plăcea Le cimetire marin !) Acum citesc poezie ca şi cum m-aş apuca să beau un pahar de vin intens, plonjez, mă afund cât de tare pot şi apoi ies la suprafaţa( licorii din pahar!!!!oau, ce poetic sună) exact în clipa în care simt că nu mai am rezervă de oxigen. Vai mie, mă tem că sunt o poem-consumatoare de tip „rar, dar intens„, nu?

    • anca giura Says:

      Revelaţie: un spaţiu-refugiu de tip poesis e un pahar cu vin alb de tip minihavuz în care e musai să-ţi asortezi costumul de baie când plonjezi. E prea pudic? 🙂 Fără atunci…

  35. mesmeeacuttita Says:

    … si, totusi, reajunsa cu intarziere pe/in propriul meu blog si replonjata in discutia prelungita, cred ca se cuvine sa marturisesc ca, pentru mine, spatiul intim creator, real si imaginar, in acelasi timp si deopotriva, este o insula.
    daca sunt capabila sa construiesc insula aceasta (real si imaginar), atunci este perfect.
    la nivel de real, acesta este motivul pentru care aproape in fiecare vara, de 15 ani incoace, ma duc o luna de zile pe o insula greceasca. pe o astfel de insula (creta, rodos, paros, kos) am scris bucati din tricephalos, kore-persefona, angelus, de pilda. fiindca, acolo, pe insula, scriu cam 3-4 ore pe zi, in continuu. e un spatiu specific de refugiu, care mi se potriveste ca o manusa.
    exista apoi insula imaginara – aceasta-i mai greu de construit, dar nu imposibil. si, uneori, insula imaginara poate fi concretizata in spatii simbolice pe care le pricep exclusiv atunci si acolo la locul cu pricina.
    cu asta vreau sa spun ca foarte mult depinde de o topografie si fantezie de tip „havuz”!
    si, da, recunosc ca sunt consumatoare bulimica a unor astfel de spatii! 🙂
    (nu ma mai satur nicicum)

  36. anca giura Says:

    Închin în cinstea insularilor atipici( mi-a mai rămas ceva în pahar după câteva ture de scufundări:)! Zău aşa, şi acest blog e tot o insulă. Să tot huzureşti, mai plonjezi, mai ieşi la suprafaţă şi, cel mai important, revii cu încântare.

  37. MB Says:

    Am urmărit discuţia de mai sus fără să mă gândesc la imposibilitatea refugiului. A te ascunde e chiar necesar, din multe, nenumărate motive. Am aşteptat răbdător să se ajungă la ”insulă”, la ideea de insulă – mai precis.
    Mi se pare a fi locul perfect pentru hideaway-writing (uite că n-aş fi bănuit o denumire english – ce poate fi foarte fain consacrată). Totuşi, îmi place ideea Orei şi rezonez: n-aş putea scrie nici măcar o propoziţie în locul unde găsesc inspiraţia. Tot camera mea din cartierul Militari mă predispune la împărţit cuvinte în fraze. Singura insulă pe care am fost e Corsica. Sunt curios despre Malta.
    Dar astea sunt insule ”de-a dreptul”..Ce mă interesează este cum pot să transfer geografia fizică într-una spirituală. Mă interesează mai mult acea ”insulă din vis”, nu insula ”de vis”.

  38. FID DeScribor Says:

    Da, insula din vis, care e plutitoare. Poate! exista o formatiune prin delte, parca se numeste plavie… Si, intr-adevar insulele care se materializeaza in camere unde se vad pe ziduri mici imperfectiuni, unde luminozitatile sunt inegalabile, unde „universul” isi vede de contractiile lui, in timp ce tu iti vezi de ale tale, unde se hotarasc razboaiele, ascezele, extazurile. Felul in care iti recunosti urmele prin camera, felul in care tu insuti poti sa te percepi ca pe o prezenta care incearca sa iti devina familiara, dar de spatiul careia ramai delimitat, liber.

    • mesmeea cuttita Says:

      ideea de odaie-plavie nu este de lepadat!
      in acest fel, de plutit putem pluti chiar si pe uscat, sec, tare (nu doar in lichide amniotice de substitut)!

  39. MB Says:

    ..cât de bine înţeleg asta..
    one step further: are Bachelard o carte zisă ”Flacăra unei lumânări”. Visătorul-scriptor e chemat de flacăra lumânării şi plonjează în ”acea insulă”. Se comprimă concentricitatea realităţii, toate spiţele roţii converg înspre centrul care le susţine. Şi îmi place să cred că printr-un soi de vortex blând se poate trece pragul. E ca trecerea de la undele beta la undele alfa.
    Există un tip de asceţi numiţi ”zăvorâţi”. Pare-mi-se că ei sunt unii dintre cei care trăiesc pe asemenea insule plutitoare. ”Prin chilie spre Împărăţie”, zicea unul dintre ei.

    • mesmeea cuttita Says:

      apoi eu cred, visatorilor si refugiatilor ce sunteti si suntem, ca, daca va fi sa ne apucam de vreo bachelardizare, nu ne vom mai opri niciodata, intrucat s-ar putea glosa oricat pe seama celor 4 elemente si a poeticii lor (indiferent ca utilizam lucrusoarele acestea pentru vreun hideaway sau nu!)

  40. FID DeScribor Says:

    Am citit cartea aceea exact acum zece ani, am citit-o stand langa o padure, si am inteles mai multe lucruri despre visarea aceea.
    Lumea pustnicilor spune multe si ea. Sunt multe istorii in care unii dintre ei se ostenesc foarte tare sa construiasca o asezare si cand e gata si ceilalti vor sa se bucure spun, gata, hai sa plecam mai departe, sa cautam un loc bun. Si merg asa, jumatate de zi, si spun, iata, aici e bine. Sa ne asezam.

  41. mesmeea cuttita Says:

    eu nu construiesc „insula” strict pentru pustnicie, ci dincolo de pustnicie. in cazul meu, locul de refugiu este menit sa stimuleze si sa consacre imaginarul si potentele niciodata epuizate ale acestuia!

  42. ora25 Says:

    eu cred că există devoratori de refugii şi clocitori de refugii şi colecţionari de refugii şi tot aşam. cred că unii scriu procesând refugiul în timp real, îl iau aşam cu copy-paste, au arderile mai rapide, se strecoară în el şi apoi îl transcriu ca şi când ar mânca dintr-o frunză pe-o parte, şi ar scoate mătase pe alta. în paralel, alţii îl iau ca pe un fir de nisip şi îi dau târcoale multă vreme, până să-l transforme-n perlă. unii scriu febril sau în avalanşe sau rupând cu dinţii din refugiu (şi implicit şi din ei), alţii în plutiri sau în atingeri mimotice, lăsând refugiul intact, neamestecat cu scrisul adică, şi poate mai însemnat ca scrisul şi mai de necompromis şi mai de neimplicat în scris. şi totuşi şi într-un caz şi în altul e tot refugiu.

  43. mesmeea cuttita Says:

    iar eu cred ca e un final iscusit (sau megies) ceea ce tocmai ai scris, corabioara. si daca diablogul de aici si acum se incheie astfel, sa fie intr-un ceas bun si sa mai povestim asa si altadata cu delicii!
    (sa nu se mire nimeni de vorbele mele, tocmai lucrez ceva la moby dick :)… )
    gracias tuturor!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: