Archive for iunie 2010

pisicile lui Alistair

iunie 14, 2010

Mesmeii i-a fost dat într-o zi să deslușească în fotografiile trimise pe mail cele mai frumoase pisici îmblănite vreodată: Mopsy și Fritz. Acestea erau pisicile spiridușului Alistair. Mopsy e din Cluj de origine – a venit la Bucuresti într-un coșuleț cu trenul, când era foarte mică.  Tatăl lui Fritz e din Galați.  Fritz are două surori: Miki și Bouffé.  Miki e chiacâră, ca și Fritz, acestea toate le-a explicat într-o zi Alistair.  Dar cine știe de unde vine acest nume și ce este el? Alistair însuși a luminat-o pe Mesmeea: Alistair e „Alexandru” în limba celtică, iar Alexandru este numele masculin favorit al Mesmeii. Alistair mai are și următoarele variante – Allaister, Allysdair, Alasdhair, Alastair, Alistar, Alastor, Alastar, Allistir, Aleister!

Spiridușul Alistair stătea toată ziua și traducea din latină, avându-l în jurul gâtului pe Fritz și la picioare pe Mopsy. Mesmeea nu știa cărui împărat roman i-ar fi tihnit să dialogheze cu Alistair, dar se gândea totuși la Marc Aureliu! Pisicile lui Alistair îl preferau, însă, pe împăratul Domițian care avea și el un motan pe nume Tony. Tony nu avea coadă și era afurisit.

Mai departe nu știu ce să mai povestesc, așa încât nu are decât să continue povestea altcineva.

P.S.

Ar fi trebuit ca și Alistair să ajungă în cubul Humanitas, dar el nu a mai venit din pricina căldurii sufocante. Cu un spiriduș alături de noi, ceilalți bloggarzi, ar fi fost cu noroc, cred. În imagine sunt Fritz, Miki și Bouffé la vremea copilăriei lor (m-am gândit că seamănă cu noi, cățărătorii nu se știe unde).

normalitatea voioasă

iunie 13, 2010

Cea mai fragedă bucurie a mea la Târgul de carte a fost aceea că, din pricina angelocălătoriei, am avut parte de vederea cu unii și revederea cu alții, aceștia fiind delicioși patroni de blogland: Ora 25, De-Scribor, Petite Voronca, Monaxya, Poiematike. Din mailurile pe care le-am primit au mai fost acolo vreo 3 bloggeri, dar aceștia au preferat să stea deoparte, silențioși, fără să-și arate chipul. A mai fost și revederea cu Anda, Anca, Tavissimus, Alin, Cosmin, pe o altă linie profesională puțin mai violentă (sic!). Și au mai fost și alții, două fete cucuiete în special. Plus Ioana-cea-mică, brăduț bistrițean, ivită din neant, parcă. Înminunată am fost de tot soiul de daruri misterioase: niște microaripi de înger aici-și-acum, o mustață motaneaskă, un penel de sticlă și cerneala lui verde-magică (domnul Anir deja a măzgălit ceva cu el, ca să fie sigur că scrie). Apoi o cunună din frunze vișinii învingătoare, un glob sculptat de piatră, o vază cu gura turtită și o scoică. Acum le caut locul prin casă, astfel încât să își păstreze sensul misterios dăruit. Grand merci. Și fiindcă ne-am strâns și ghemuit în cubul Humanitas, la un moment dat, precum pisicile din imagine, iat-o postată pentru a doua oară pe Leonor Fini cu pictura ei minunată.

angelocălătoria

iunie 10, 2010

Observ de sub bretonul meu băiețesc (actualmente) că lumea nu prea se înghesuie la comentat despre dragoste: fie fiindcă Julian Barnes însuși nu e convenabil cu matematica lui de sofist (eh, doar îl tachinez acum și aici), fie fiindcă spusele mele nu nimeresc și nu cad cu tronc. Așa că poate o să mai scriu doar vreo câteva anti-chimbale sau anti-chimbaluri (nu știu exact cum ar trebui să fie pluralul) și apoi semi-abandonez proiectul decojirii lingvistic-amoroase. Am făcut tot felul zilele acestea (dar mai ales m-am odihnit după seraiul cinematografic tiffanic), a venit din America și cel mai pitoresc și povestelnic coleg al meu de liceu (Serghei), așa că am stat la taclale despre odinioară la Obeliscul Împăratului. Iar acum o pornesc la București, spre Târgul de carte, drept care îmi îngădui să repet imaginea postată cu oarecare vreme în urmă, împreună cu anunțul adiacent, care-i o autoreclamă clasică. Și uite așa am pornit-o în angelocălătorie, drept care o să lipsesc puțin de pe aici. Mă voi întoarce obosită, dar cu vreun deget mic și sfrijit de la angelii necăzuți încă, dar radioși!

anti-chimbal (6)

iunie 8, 2010

Tiffaniada 2010 a trecut, prin urmare mă întorc la Julian Barnes, mai ales că autorul se obstinează să polemizeze lângă coarnele răsucite ale taurului lingvistic și să le îndrepte (uneori, contra naturii). Propovăduiește autorul: Trebuie să fim preciși cu dragostea, cu limbajul și gesturile ei. Dacă vrem să ne salveze, se cuvine s-o privim cu aceeași claritate cu care ar fi cazul să privim moartea. Ar fi indicat să se predea dragostea la școală? Primul trimestru: prietenia; trimestrul doi: tandrețea; trimestrul trei: pasiunea. De ce nu? Copiilor li se arată cum să gătească, să repare mașini și să facă amor fără să riște o sarcină nedorită; presupunem că se pricep deja la toate astea mai bine decât noi, dar ce rost are dacă nu știu tot ce trebuie despre dragoste? Sunt lăsați să o scoată singuri la capăt. Se mizează pe intervenția Naturii, capabilă să preia controlul ca pilotul automat de la bordul unui avion. Cu toate acestea, Natura – în a cărei cârcă punem tot ce nu suntem în stare să pricepem – nu are o prestație foarte bună pe post de pilot automat.

Cât de exact poate fi dragostea formulată și cântărită în cuvinte? Mr. Barnes exagerează cu matematica sa mult râvnită: dacă lucrurile ar sta astfel, atunci dragostea ar fi o ecuație pe care oricine ar trebui să o poată rezolva ca apoi să se simtă mulțumit (nu în al nouălea cer, nici fericit, ci doar mulțumit). Întrucât adevărul este că nu putem fi preciși nici în limbaj, nici în gesturi, atunci când este vorba despre dragoste. Iar când aduce vorba de moarte, Julian Geometrul iar se înșeală: oare moartea chiar este/poate fi privită cu exactitate? Eventual în chiar clipa morții, dar nu cu ani înainte, nu cu luni, zile, poate nici chiar ore. Cu câteva minute înainte, cel mult (pentru cei cărora li se dă răgazul să știe că mor; pentru cei cărora nu li se dă răgazul acesta, este mai complicat). Cele două, dragostea și moartea, seamănă, însă, din alt punct de vedere, tocmai dintr-unul invers celui pe marginea căruia glosează autorul – anume tocmai în sensul în care sunt încifrate și nu pot fi limpezite în absolut, până la capăt. Iar această neclaritate a lor este cea care le face tainice și inițiatoare. Desigur, spre deosebire de dragoste, moartea are, totuși, un punct final exact – dar numai acest punct final este, poate fi matematizat, ca să zic așa. Altfel, devine o utopie să încercăm să fim cartezieni în chestiunea celor două.

În ce privește cealaltă problemă ridicată de J. B., ar fi de-a dreptul dogmatic și nesărat ca dragostea să fie predată la școală: virtuțile morale pot fi predate cu siguranță, dar dragostea (mă refer la dragoste ca eros complet) pusă în manual ar fi ca o inimă mumifiată și bătută în cuie! Cred că fiecare din noi trebuie să o scoatem singuri la capăt cu dragostea și să fim lucizi că așa este firesc să fie. Măcar acest verb – a o scoate singur la capăt – Mr. Barnes l-a nimerit!

P. S.

Despre pilotul automat al unui avion voi spune doar atât: am avut de-a face cu un asemenea specimen care s-a stricat și mai apoi s-a reparat brusc, făcându-i pe călători să-și vadă moartea cu ochii! Așa încât nu creditez metafora respectivă.

șnurul tiffanic

iunie 7, 2010

Ediţia Tiff din 2010 m-a provocat cu vreo cincisprezece filme la care am poftit flămândă (oferta fiind destul de spectaculoasă), chiar dacă, în cele din urmă nu am ajuns la toate. Drept care voi puncta aici (oarecum din elicopter!) doar filmele la care am ajuns.

Mother (regia Bong Joon-ho), film coreean foarte bine făcut despre limitele de a fi mamă şi de a fi fiu. Poate fi legitimată o asemenea legătură de sânge până la crimă? Dacă un fiu retardat ajunge să ucidă din greşeală, trebuie să fii până la capăt mamă, camuflând crima fiului ori chiar ajungând tu însăţi, mama, să ucizi? Mother e o peliculă abil prelucrată în nuanţarea parametrilor etici încălcaţi, cu o scanare psihologică performantă. Să fie limpede: nu e vorba de incest, complex al Iocastei sau cine ştie ce alt grăunte psihanalitic ori psihanalizabil. Interpretarea cuplului fiu-mamă este excelentă.

Ellie Parker (regia Scott Coffey): regizorul este un emul parţial al lui David Lynch (de altfel, a jucat, pe când era adolescent, în Mulholland Drive!), care a învăţat şi lecţia lui Federico Fellini despre metafilm (meta-actorie, în acest caz). Naomi Watts ar merita premiată pentru jocul ei multiplu, un one woman show, filmul pretându-se la o masă rotundă cu studenţii de la actorie din orice ţară care are o facultate de teatru şi televiziune. Cine şi ce este o actriţă care, deşi foarte bună (aproape genială), nu are şansa să fie angajată şi creditată; care sunt graniţele dintre talent şi pragmatism, dintre interpretare gravă şi mercantilism, dintre factotum şi zădărnicie. Este arta actorului o formă maximă de carnavalesc care poate aliena?

Imaculata concepţie a peştişorului albastru (regia David Russo) este un film bizar, o comedie cvasi-metafizică, plusând pe un neopsihedelic declanşat de o ciudată toxicomanie alimentară: bărbaţi intoxicaţi alimentar halucinează cu tendinţă şi ajung să procreeze nişte mutanţi, nişte peştişori albaştri fără gură şi nas, care mor la cinci minute după expulzare. Totul se petrece în lumea angajaţilor de la salubritate, iniţiaţi în dimensiunea dejecţiilor umane. Halucinaţiile din film sunt amuzante, dar pelicula e absurdă în chip gratuit, iar grotescul este unul kitsch. Aşa încât filmul merită văzut doar de către amatorii de neopsihedelic experimental şi riscant.

Povestiri din Kars (regia Ozcan Alper) este un film turcesc epic, cu istorii mici de viaţă înşirate ca mărgelele. Primitivitatea şi naivitatea sunt lucrate în filigran psihologic. Este un film plăcut pentru dimineţile povestelnice.

Păpuşa pneumatică (regia Hirokazu Koreeda) este unul din rateurile pentru care am optat fără să ştiu ce voi şi afla-găsi. Filmul se doreşte a fi teribilist, dar se dovedeşte a fi infantil şi rizibil. El putea fi construit pe tema Golemului postmodern (păpuşa gonflabilă care primeşte viaţă), dar îşi ratează miza. Absurdul este exploatat pueril, de aici eşecul.

Amer (regia Helene Cattet, Bruno Forzani) este cel de-al doilea rateu în opţiunile mele la ediţia Tiff din 2010. În caz că nu există deja genul horror senzual, îi croiesc eu acum tipologia onomastică. Experimentalismul tehnic al filmării nu poate salva filmul lucrat execrabil la nivelul subiectului: o fetiţă iniţiată în magia terifiantă a morţii, care la maturitate nu se poate sustrage blestemului de a fi ucisă ea însăşi de duhul dominator malefic al familiei sale. Deşi are destule ingrediente care ar fi putut captiva publicul (carne, voluptate, sânge), filmul eşuează în hilar.

Alamar (regia Pedro Gonzalez Rubio) este un semidocumentar captivant despre viaţa unui copil împărţit cultural şi ontic între mama sa italiancă şi tatăl său indio, trăitor în barăcile suspendate pe mare din Mexic (unde se află al doilea mare recif de corali din lume). Copilul este iniţiat în viaţa marină şi insulară, iar demersul este construit ca o poveste realist-magică. Un film despre adulmecarea şi testarea simplă a paradisului la îndemână.

Am omorât-o pe mama (regia Xavier Dolan) – excelent film despre relaţia tensionată şi tăioasă dintre mamă şi fiu: revolta fiului are corespondent perfect în revolta mamei, iubirea e şi ură, ura e şi iubire (nimic psihanalitic). Comuniunea este şi alienare, iar alienarea duce, paradoxal, la fărâme de comuniune. Merită văzut cu prisosinţă.

Canin (regia Yorgos Lanthimos) este un film grecesc dur psihologic, dar performant (l-am perceput mai violent decât Salo de Pasolini sau Antichrist de Lars von Trier, ca să dau doar două exemple notorii). Trei tineri (două surori şi un frate), cu vârsta de peste douăzeci de ani, sunt crescuţi autist de părinţii lor, închişi în casă, cu deprinderi suprarealist-absurde (solniţa e considerată telefon, pubisul e claviatură, zombie e o floare galbenă, pisica este proiectată a fi cel mai cumplit animal de pradă). În mod previzibil se ajunge la scene violente (pisica ucisă cu foarfeca de grădină, incest impus între fate şi soră, hominizii crescuţi şi antrenaţi să latre, în patru labe, ca reacţie la ceea ce se află dincolo de gardul despărţitor al casei-închisoare). Este creat inclusiv un frate (imaginar) reprezentat de gard şi de dincolo de gard! Regia nu este de talia lui Pasolini ori Trier, şi nici actorii, dar filmul este foarte bun, frisonant, şocant, inedit, ultrabizar. Canin este de fapt un film despre mutaţiile discursului sau despre discursul mutant: cuvintele normale ajung să semnifice altceva; făpturi care ar fi trebuit să fie normale sunt exagerat de anormale, prin dresaj. Limbajul este pervertit şi implicit omul este pervertit, practic totul este alter, bolnav şi mai ales nevindecabil. Psihologic, filmul este o performanţă a anormalităţii care, până la un punct, pare normalitate. Mama şi tatăl sunt demiurgii răi, tendenţioşi, printr-o procreaţie intenţionat otrăvită.

Nimfa (regia Pen-ek Ratanaruang), film thailandez, parţial tarkovskian, în sensul în care pădurile misterioase ale lui Andrei Tarkovski încă mai fascinează regizorii, indiferent de naţie. O astfel de pădure este şi cea din Nimfa, marcată de o sacralitate terifiantă. Într-un arbore anamorfotic se ascunde un spirit (daimon) al pădurii, un duh femeiesc şi parţial succub. Ea imprimă pădurii un aer tainic şi punitiv (pentru agresori), în acelaşi timp, iar uneori răpeşte bărbaţii fie pentru a-i devora, fie pentru a-i infuza cu mister şi erotism. Nu are niciun rost să rostesc aici povestea pe îndelete, aşa că voi spune doar că rolul pădurii este să resemantizeze existenţa (şi nu în sens ecologist – ar fi fost facilă această soluţie): cei răpiţi de nimfă vor fi reinvestiţi ontic sau vor muri. Filmul este pentru spectatorii răbdători şi împătimiţi după detalii.

Road movie (regia Dev Benegal) s-a dovedit a fi un film indian adorabil, ironic, recapitulativ, metafilmic, despre o insolită şi improvizată caravană cinematografică silită de împrejurări. Un film aproape şeherezadic în felul său indian!

Nu am ajuns la filmul coreean Cafe Noir (regia Jung Sung-il) şi nici la filmul american Cold Souls (regia Sophie Barthes)! Deși aș fi poftit!

bildungswim

iunie 5, 2010

La prelegerea filmologică pe care Wim Wenders a ținut-o joi, 3 iunie, în Clujeusis, la Palatul Banffy (Muzeul de Artă), cine a fost acolo a avut șansa să asculte pe îndelete povestea filmelor wendersoniene, rostită chiar de făcătorul lor. A fost un soi de șezătoare și un one-man-show tihnit, seren, în ralenti explicativ de invidiat. Obsedat de spațiu mai ales și fascinat insidios de timp, Wenders și-a plasat singur filmele în formula de spațiu-timp narativ (dar fracturat), chiar și atunci când nu există un scenariu de legătură. Regizorul a plusat și pe inconștientul epic al unui creator care vrea să colecționeze poveștile orașelor, astfel încât acestea să fie autentice. În ce mă privește, am fost ochi și urechi mai ales la explicațiile legate de Cerul deasupra Berlinului. Wenders nu a avut un scenariu prealabil pentru capodopera sa, ci a improvizat și s-a adaptat din mers. Pofticios să audă și să facă auzită povestea Berlinului, inițial s-a gândit să filmeze prin gura epică a taximetriștilor, apoi prin aceea a pompierilor; apoi și-a dat seama că Berlinul este plin de statui de îngeri și, pentru că îngerii pot vedea și auzi TOT, fiind omnispațiali și omnitemporali, i-a ales pe ei să fie personajele povestitoare ale orașului. Ciudat a fost că Wenders nu a rostit o vorbă despre Ulise și finalul capodoperei sale, în care Odiseea devine grilă interioară și exterioară pentru ideea de colectare și sinteză a poveștilor lumii! Poate că a uitat pur și simplu sau nu era vreme la Cluj să vorbească despre asta, cine știe!

Inițial, la dedicațiile din romanul meu Angelus, îl pomenisem și pe Wim Wenders, tocmai fiindcă sunt o aplicată admiratoare a filmului Cerul deasupra Berlinului și pentru că îmi doresc să văd cândva Berlinul exclusiv datorită acestui film. Până la urmă am șters dedicația cu pricina, întrucât îngerii mei post-rubliovieni și post-bulgakovieni nu erau rubedenii decât principial cu îngerii lui Wenders. La urma urmei, poți să iubești îngerii lui Wim și fără să îi rescrii ori să-i clonezi, adică făcând complet altceva!

P.S.

În imagine, fotografia pălărioasă în care îl prefer de departe și de aproape pe domnul Wim (destul de millerian și poundian, aș spune, strict ca imagine, nu altfel)!

Tatăl (wendersonian) risipitor

iunie 4, 2010

Binevenită proiecția filmului Don’t Come Knocking (2005) în cadrul concentratei retrospective Wim Wenders la TIFF. Nu doar fiindcă joacă trei actori străluciți (Sam Shepard, Jessica Lange și Tim Roth – primii doi alcătuind un cuplu special și în viața reală), ci mai ales fiindcă este vorba tot de un road-movie lucrat în migălite straturi psihologice. Un actor ajuns în tornada viitoarei bătrâneți, care a consumat tot ce se putea consuma în tinerețe (alcool, drog, femei, violență), se dovedește a fi atât un tată risipitor (care își descoperă tardiv un fiu și o fiică, cel dintâi repudiindu-l, cea de-a doua recunoscându-l și acceptându-l necondiționat), dar și un fiu risipitor (chiar dacă nu al tatălui, ci al mamei). Filmul e o replică (sau parafrază mai degrabă) la îndemnul christic „Bate și ți se va deschide”! Să nu bați la ușă și (poate) ți se va deschide (Nu cere și ți se va da, spune Woland în Maestrul și Margarita)! Confuz, căzut în sine, avid de o reconstrucție interioară și exterioară muncită, acest sexy tată și fiu risipitor (Howard-Coward cum îl va ironiza fiul său) interpretat de Sam Shepard învață că are dreptul și poate să fie tată, chiar dacă se cuvine să fie respins, într-o primă stază. Fuga sa de pe platoul de filmări până în orășelul Butte, din Vestul american, este un drum spre centru, dar nu unul glorios și solar, ci gri și provincial. Oricum ar fi, însă, este un drum spre centrul sinelui. Căutarea sa ar fi în vid, însă, dacă ea nu ar fi mediată de două femei: de fosta iubită mânioasă dar sărutătoare, care îl recunoaște (prin atingerea pasională și prin cea furioasă) ca iubit și tată al fiului ei; și de o fiică-medium (înger păzitor ad-hoc), care va fi puntea omenească între tată și fiu (deși ea este sora vitregă a fiului râvnit). He’s a lonely man who lost his love, explică băbește unul din cântecele din film. El e singur, însă, întrucât a vrut să fie și să rămână singur, rupt inclusiv de sine sau rătăcit de sine: de aceea, demersul său de reintegrare și regăsire este șchiop, pe jumătate schismatic. El vrea și nu vrea: ajunge să vrea întrucât doar prin schimbare ar putea fi ceva în sfârșit, ar putea primi sens. Figura fiicei-medium este cea esențială în finalul filmului: ea este catalizatoarea acceptării și îngerul gardian al tatălui regăsit, care îi pricepe demersul. Scena mi se pare a fi o replică interfilmică și solvabilă la finalul din La dolce vita de Federico Fellini, când Marcello (interpretat de Marcello Mastroiani), după o noapte de luxurie și alcool, privind molusca monstruoasă moartă pe plajă, își zărește propriul înger păzitor (o fată) care îl cheamă să treacă granița dintre pierdere de sine și regăsire. Personajul lui Fellini nu aude vorbele îngerului său păzitor, chiar dacă le vede și intuiește: el nu mai poate fi salvat din taifunul hedonismului și exbiționismului său. Personajul lui Wenders, în schimb, intuiește identitatea fiicei-înger și acceptă medierea ei înspre o altă viață. Howard a murit și e îngropat sub pământ, cântă voioși fratele și sora care și-au regăsit tatăl și s-au găsit și pe ei înșiși prin el, după ce au trecut prin infern. Și iată astfel un Lazăr matur spre senectute, în versiunea american-vestică a lui Wenders: un Lazăr care își dorește și pricepe învierea.

până la capătul lumii

iunie 3, 2010

Bucuria maximă a Tiff-ului 2010 este pentru mine prezența firească și nobilă a lui Wim Wenders. Nu pentru că am avut vreme de zece ani obsesie pentru Cerul deasupra Berlinului și vreun an pentru The Million Dollar Hotel, ci întrucât Wenders chiar este un regizor cu stil și marcaj aparte, de talie egală cu David Lynch, Peter Greenaway sau Lars von Trier (ceilalți preferați ai mei dintre contemporanii maturi spre bătrânețe). O prezență împlinitoare la nivelul sfioșeniei sale umane (un mare creator, modest uman, fără ifose) și la nivelul artei poetice-regizorale pe care a izbutit să o schițeze în răspunsurile concentrate la întrebările destul de inteligente (chiar dacă nu foarte inteligente) care i s-au pus la Cluj. Cred că nu voi avea cum să uit vreodată noaptea nebunească de 1 iunie spre 2 iunie, când de la ora opt seara la două noaptea am stat, vreo sută de oameni de toate vârstele, și am vizionat în rafale Până la capătul lumii, versiunea integrală de patru ore și jumătate, la care au acces doar gurmeții (altfel, versiunea oficială are doar două ore și jumătate). O capodoperă a genului road-movie, probabil cel mai important film de acest tip, nu doar pentru călătoria prelucrată post-kerouachian (și chiar post-nabokovian, deși neînțelegătorii vor strâmba din nas la spusele mele !), ci și pentru sensul bifurcat al capătului lumii: există un capăt al lumii în noi și de-abia apoi (da, de-abia apoi) un capăt geografic, spațial, temporal, religios al lumii! Apocalipsa dinăuntru și de-abia apoi cea dinafară, eventual. Topografic, nu e chiar atât de greu să fii picaro și globetrotter de la Veneția la Paris, Berlin, San Francisco până în China, Japonia și Australia. Iar atunci când cauți capătul lumii chiar îl găsești: uneori este o stare acută de auto-neînțelegere și angoasă, alteori o formă de plictiseală ritualică, dusă la extrem, alteori o căutare în vid sau o golire lăuntrică precum o vomă nonfizică, alteori o lipsă absolută de credință  în simpla mântuire omenească (dincolo sau în afara lui Dumnezeu). Alteori, capătul lumii este chiar drogarea de sine cu vise, halucinații, bulimie vizuală autoindusă. Din așa ceva nu se poate ieși decât dacă respectivul capăt al lumii are un adjuvant de serviciu, un dezintoxicator benevol pe post de înger păzitor pragmatic. Până la capătul lumii a meritat și pentru maturitatea de lux actoricesc a actriței-fetiș Solveig Dommartin (chiar dacă îmi displac picioarele ei împiedicate de păpușă stricată), a lui William Hurt (superbisim, așa cum ar fi trebuit să fie utilizat dintotdeauna) și Sam Neill. Și ar mai fi, și ar mai tot fi de spus (de pildă, despre sonoritățile U2 și Peter Gabriel care se întrețes în film).