intermezzo (1)

Și uite așa tot încep seriale pe care le întrerup cu alte seriale (în funcție de ce mi se întâmplă), de parcă viața pe blog (și pe neblog) ar fi un serial din seriale. M-am săturat de mesaje agresive și nerușinate. Atunci când pot, când nu sunt și eu sfârșită de treburi (academice, omenești etc.) și de ale mele lucruri lăuntrice, citesc ceea ce mi se trimite și răspund la mesaje și încerc să fiu cât de cât în dialog. Poate nu și răspund ce cred, mai ales dacă textele trimise sunt slabe. Prefer să tac, fiindcă nu are rost ca oamenii să se simtă răniți doar fiindcă ei cred că scriu bine, când de fapt scriu prost. De ce să le mai spui sărmanilor că sunt sărmani? Undeva, pe dinăuntrul lor, și ei știu asta. Apoi fiecare își are viața lui atâta cât este aceasta. De ce să i-o tulburi cu verdicte și cu vreun diagnostic estetic?  Blogul acesta este felul meu de a intra în legătură cu lumea: cine pricepe asta e bine, cine nu pricepe să fie sănătos. E destulă suferință și frustrare pe lumea asta, o știm cu toții și nu ne mai mirăm. Dar cum să nu te uimești când un individ supărat foc (frustrat, complexat, pentru că nu i-am citit producțiile) îmi scrie că rujul meu este indecent de roșu! Probabil ar fi trebuit să fie un ruj exclusiv rozaliu ori sidefiu…

Acum mă simt și eu ca Nerval atunci când scrie așa: Să începem prin a-i deșuruba capul – apoi, cu mici lovituri de ciocan, da, de ciocan, vom desprinde pereții acestui ciudat craniu filosofic – și bicorn! […] Să-i curățăm mai întâi sinciput-ul și occiput-ul; să-i circule mai limpede sângele prin centrii nervoși de ce întind mai sus de vertebre. Eul și noneul lui Fichte se războiesc amarnic în acest spirit plin de obiectivitate.

Drept care pun întrebarea de baraj: dar dacă eu nu vreau? Nu este dreptul meu să nu vreau, să nu mai pot și să nu mai am timp? Oamenii nu mai au rușine în zilele noastre.