anti-chimbal (7)

Spuneam la începutul serialului anti-chimbal că am să-mi secondez mica analiză de tip close reading pe spusele lui Julian Barnes despre dragoste, revăzând filmele lui Ingmar Bergman. Între timp am tot revăzut și am și uitat că am revăzut de cât de multe lucruri am făcut și mai am de făcut. Face to Face (filmul meu preferat din Bergman), The Shame, The Touch, The Silence, Persona, Fragii sălbatici, Poveste de iarnă, O vară cu Monica, Sonată de toamnă, Scene dintr-o căsătorie, Sarabanda și destule altele. Așa că mă întorc la Mr. Barnes care propovăduiește după cum urmează:

Haideți să începem cu începutul. Te face dragostea fericit? Nu. O face dragostea fericită pe persoana pe care o iubești? Nu. Îndreaptă dragostea toate lucrurile? Nici vorbă. Bineînțeles, a existat o vreme când exact asta credeam. Și cine oare nu a făcut la fel (unii o fac în continuare, în ungherele ascunse ale sufletului)? Nu putem deduce din însăși forța năzuințelor noastre că, odată atinsă, dragostea face durerile de zi cu zi mai suportabile și funcționează fără eforturi pe post de analgezic?

Întâi de toate admit că eu fac parte din categoria unii o fac în continuare, iar lucrul acesta mă face să mă amuz (deocamdată) cu tâlc de cartezienele afirmații ale lui J. B. – dacă lucrurile ar sta altfel, probabil aș fi cusurgie (oare nu sunt deja?). Dar nu asta contează acum. Mr. Barnes joacă intenționat o carte flegmatică și teatral-cinică, punând în balanță etapa când el însuși a crezut că dragostea înseamnă tot și schimbă lumea, și etapa ulterioară când a priceput că lucrurile nu stau așa și a rămas, golănește spus, cu buzele umflate. Chestiunea este că lucrurile s-au schimbat relativ dramatic doar pentru J. B. (cu Weltanschaaung cu tot), vag ulcerat de faptul că dragostea ar putea fi totul pentru destulă altă lume, deși pentru el nu mai este. Drept care domnul Barnes generalizează o concluzie personală și o ridică la rang de axiomă. Dar face lucrul acesta intenționat ca provocare și în stil actoricesc. Asta îmi și place enorm la el: știe să-și pună ce mască/marcă stilistică și afectivă dorește, se joacă inclusiv cu măști suprapuse, fiindcă singurul lucrul pe care nu îl suportă este pielea jupuită. Așa încât despre pielea jupuită a dragostei nu îl vom auzi niciodată vorbind. Vorbește, în schimb, cu acuratețe despre fericire și nefericire (sau despre sintagma te iubesc), fiindcă este interesat de exactitate și precizie. Cuțitașele lui de mâncat sunt curate și noi, strălucesc de atâta limpezeală (sau limpezime?). Dar, la urma urmei, Julian Barnes ne comunică niște cuvinte și idei care nu invalidează dragostea altfel decât lingvistic, aș spune. Fiindcă există ceva ce domnul Barnes nu mai poate nicicum tăia, analiza, decupa. Anume: starea de dragoste.