Atelierul cu îngeri păzitori (2)

Ce scrie Mădălina Varga (15 ani): Îngerul meu păzitor, Atarax. Nume ciudat sau, cel puțin, nume pe care nu îl aștepți de la un înger. Se numea așa fiindcă suferea de ataraxie. Și ce este ataraxia? Nu știam nici eu până să vorbesc cu el. Ataraxia se manifestă prin lipsa grijilor și a preocupărilor. Îngerii nu apar când ai nevoie de ei, nu se pun în contact cu tine decât în momentul în care tu, ca om, te rupi de cotidian. La îngeri nu ajunge oricine. Omul de rând, individul brut, nu are parte de un înger. Atarax mi-a fost dat mie cu un scop: fiecare om alb își primește omul de pe pământ în funcție de caracterul acestuia. Eu l-am primit pe el pentru că el este tot ce nu sunt eu. El mă ajută să văd că există și altă lume decât lumea în care trăiesc eu. […] Acum îngerul seamănă puțin cu mine sau cel puțin arată ca varianta mea masculină. Poartă teniși, blugi sau, câteodată, când îl rog eu, pantaloni crem, tricouri, cămăși în general și pălărie. Pălăria a pornit de la mine, ador pălăriile la băieți. Apoi purtăm amândoi un inel cu MMVIII IX XXX (2008.09.30). Dacă stați prost cu cifrele romane, aceasta este data în care l-am văzut întâia oară, trei zile după aniversarea mea. În afară de inel, poartă destul de des brățări sau lanțuri pe care le facem împreună. Susține că este un obicei care mă poate calma. Nu mă enervez foarte des, dar atunci când o fac nu reacționez tocmai frumos. Atarax este blond, puțin creț, poartă părul mai lung. Ochii… parcă toată lumea, energia, lumina stau adunate acolo. Mai înalt decât mine nu este, fiindcă ar fi o surpriză, eu fiind înaltă de 1,56. […]

Ce scrie Ileana Zirra (15 ani): […] Îngerul meu păzitor se specializează în artă teatrală și-mi dă câte un ghiont când exagerez. Fiind așa un mare artist, uneori îl ia pe el valul și joacă teatru cu viața mea, în loc să aibă grijă de mine. Nu mă plâng totuși, pentru că devine extrem de comic. El nu are două aripi, nici una singură, ci doar două pene la pălărie, în comparație cu vulpea, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Și de ce? Actorii se trezesc suspendați, aruncați, trași și scăpați în fiecare zi la repetiții, așadar două pene îmi sunt mie de ajuns cât să nu-mi sparg nasul acum sau mai târziu, deoarece visul meu este să devin … muritoare de foame, adică actriță. Eu sper că îngerul meu a știut să șoptească la botez că vrea numele de Carangeluș, de la Caragiale pe care îl admir la fel de mult ca pe Cehov. Carangeluș are un extra ș la coadă, pentru că este mic și tandru. Pentru că este actor, deși s-a trezit șef asupra mea din ultimul deceniu al secolului XX și acum este deja în secolul XXI, el toată ziua bună ziua se costumează în funcție de felul în care mă simt eu. Dacă suntem într-o situație delicată, el își pune pantaloni bufanți și vestă și spune că, odată, demult, a dat mâna cu Queen Victoria. Dacă mă enervez și nu reușește să mă oprească să îi aplic cuiva un scaun în cap, se îmbracă precum un toreador și deodată, aici este greșeala lui, văd roșu în fața ochilor. […] Probabil că în momentul în care aș fi pregătită să-l văd am semăna unul cu altul. Așa că atunci când eu voi fi pregătită și el va fi. Până atunci am să cresc suficient cât să-mi pot permite să-l invit nemțește la o bere, românește la o țuică, englezește la un ceai… […].

– selecție făcută de Marius Conkan, cetitoriu de ajutoriu la atelierul cu îngeri păzitori –