Dacă tot mă voi reapuca de serialul anti-chimbalic și dacă tot a murit Jose Saramago (din care am citit destule cărți grozave, cu mirodenii epice, fiind el un autor de avut într-o bibliotecă de cititor pătimaș!) postez acum poemul taifunesc care mi-a apărut în antologia iubirea e pe 14 februarie (antologator Andrei Ruse), de la Editura Vinea. Nu are rost să îl mai țin ghemuit în vreo nișă inedită. Și apoi îl mai postez dintr-un motiv: fiindcă el este chiar împotriva morții.
tu eşti trădarea mea în creierul cu pene
tu eşti perversul obiectelor dorinţei
tu nu vei face penitenţă nu mă vei atinge
tu eşti iertarea mea în carnea psihică
vreau să îţi scoţi inima să o umfli apoi să o spargi
vreau să crăpi pentru mine
să ştii că eu sunt femeia vieţii tale
vreau să trăieşti pentru mine
să consumi biftec tartar să bei vin roşu
să posezi alte femei ale tale să fie toate
fragede bătrâne cu dinţi de lapte măsele de minte ori cu dinţii căzuţi
păroase sângeroase osoase
ale tale să fie obiectele nopţile cuvintele
ale tale să fie luna moartea nebunia
tu eşti trădarea mea cu pene lucioase şi negre
eu sunt trădarea ta cu limfă de mătase
te-aş consuma chiar şi într-un macdonald’s cu hamburger coca-cola şi cartofi prăjiţi
alungat este bărbatul şi-apoi aşteptat cu ghearele strânse.
Iunie 18, 2010 la 9:30 pm |
Chiar că e taifunesc poemul… până la un punct sună, ca tonalitate, cu aruncarea unei anateme, deşi nu în sensul clasic. Pentru că în vreme ce anatemizarea presupune, odată cu ea, excluderea din ceva anume, anatema Mesmeei e şi ea dată precis, alungă, dar păstreză legătura cu cel alungat. De fapt, alungă bărbatul în marea de crudităţi, în maxima trăire senzorială (biftec tartar, să bei vin roşu, să posezi alte femei), ca pe-un soi de prelungire a ei. Erotismul dezlănţuit continuă prin simbolul lunii, al nopţii, ca şi cum el ar trebui să se umple de tot ceea ce este agitat, activ, de tot ceea ce şerpuieşte, pentru a putea să-şi spargă inima umflată de trăiri. Ca şi cum numai astfel el ar putea să-şi crească penele negre şi lucioase, care, înainte de această întreagă umplere cu trăire, erau doar ale creierului ce-l gândea pe el. Prin câştigarea penelor, el devine al ei, putând aspira s-o atingă, deşi rămâne tot o trădare… deşi poate c-a făcut penitenţă. Zic că există un fel de conţinere reciprocă, întrucât jocul dat de , îmi sugerează ceva comun, chiar dacă el poate că nu realizează. Poate şi din cauza faptului că Mesmeea e o limfă de mătase, una transparentă. Ghearele strânse mă duc cu gândul la un soi de acceptare a reîntoarcerii lui. Dar nu în totalitate!
Mi-a plăcut poemul! versul acela: vreau să crăpi pentru mine, e apogeul şi definitivul! Mi-a plăcut traseul obiecte – nebunie pe care el trebuie să-l urmeze. O Mesmee taifunescă. Fain!
Iunie 19, 2010 la 4:36 am |
mi-a venit ideea ca, daca tot glosez pe marginea spuselor lui julian barnes (si daca tot il ironizez uneori, iar alteori sunt intru totul de acord cu el), sa postez un poem despre pasiunea pana la capat, cu toate consecintele ei.
numai ca, asa cum stim cu totii, pasiunea inseamna si renuntare la tot, iar aici este miza poemului meu, cred.
nu erotismul este dezantuit, ci exclusiv ceea ce gandeste creierul pentru trupul pe care il controleaza. dar, oare, chiar il controleaza?
Iunie 19, 2010 la 12:04 am |
su-blim!
Iunie 19, 2010 la 4:37 am |
la fel de bine s-ar putea spune … in-fer-nal!
Iunie 19, 2010 la 7:34 am |
eu cred ca da, cel putin pana la un punct. Cand am zis erotism, am facut mai mult referire la aceasta goana taifunesca a trupului, pe care cel din urma chiar o presteaza. Ca din aceasta cauza am gandit ca penele negre si lucioase devin si ale lui, ale corpului care traieste pentru creier. Acum, daca reinterpretez ghearele stranse din final, ele pot indica lipsa de control a creierului, intrucat trupul plesnit de atata traire n-are la ce sa-i mai fie util. Sau, dupa cum ziceam mai sus, e o acceptare mascata in tradare!
E un poem intreg! Pe gust, matein…
Iunie 19, 2010 la 8:07 am |
chestiunea este ca, atat in viata, cat si in literatura (poezie, de data aceasta), relatia dintre creier si trup este adesea echivoca, ambigua, sucita.
iar daca punem la socoteala si inima (sufletul), atunci chiar ca lucrurile ajung prin zone necunoscute si mult prea greu de clarificat!
cine se pune la incercare (ori la razboi) cu cele 3 ingrediente (creier, trup, inima), apoi trebuie sa fie pregatit sa plece in siberia sau macar intr-o cruciada simbolica de sine si de ceilalti! 🙂
Iunie 19, 2010 la 8:17 am |
trădarea cu de mătase limfă e trădare de nimfă? adică între larvă şi flutur e un drum al mătăsii? că dacă-i aşa, m-aştept ca trădarea cu pene să o mănânce pe trădarea cu aripi dorminde.
de fapt cred că e o trădare vampiră, care muşcă şi molipseşte, că de-aceea dă ghearele strânse din final.
carnea psihică sună a metamorfoză inversă, a resorbţie. eu îl cred un poem bumerang. şi-l mai cred poem-blestem. şi cred că blestemul e un mod de a exorciza rostitorul. de a muta dracii în celălalt 🙂 .. pentru a-i privi mai bine, poate 🙂 adică ar fi mai uşor de vânat aşam.
Iunie 19, 2010 la 8:39 am |
oarecari poeme-blestem am mai scris eu candva, dar la cel de fatza efectul exorcizator, daca exista vreunul, este mai degraba inconstient sau doar relativ constient!
se potriveste, insa, drumul alchimic de preschimbare dintre larva si flutur (ultrapishice amandoua!), asa cum spune morfeosora.
precum si tradarea vampira cu toate ale sale.
cat despre draci, uneori vrem sa-i mutam in ceilalti, alteori vrem sa ramana in noi. iar alteori nu mai vrem nimic. sau nu mai stim ce vrem.
e potrivit verdictul de poem bumerang. sunt curioasa cand si cum va ajunge inapoi la mine acest poem… 🙂
Iunie 19, 2010 la 8:57 am |
normal ca razboiul dintre aceste trei paliere buimaceste, insa, cred ca e mai vioi astfel, decat o neutralizare intre ele. E mai incitant sa fii mancat de una dintre ele, de toate trei chiar, decat sa nu le simti si sa traiesti suspendat. Mai bine sa le ai pline de emotii, specifice fiecarora, in carnea ta.
Caci in gurile lor este de fapt proiectata o gura a ta!
Iunie 19, 2010 la 9:02 am |
…prin urmare sa ne dorim sa fim mancati, intrucat este oricum mai captivant si mai adevarat, decat sa nu fim mancati! sau decat sa fim doar mancatori!
dar discutia despre „canibalismul” pasional cred ca e mult mai incalcita!
Iunie 19, 2010 la 10:10 am |
Oricum, e o superimaginatie
Iunie 19, 2010 la 10:35 am |
sau un supercreier/supertrup/supersuflet! (sic!)
Iunie 19, 2010 la 12:52 pm |
De Jose Saramago mi-a placut indeosebi Memorialul manastirii. E o proza ironica la culme…
Iunie 19, 2010 la 12:54 pm |
Intermitentele mortii e si mai ironica!
iscusita eschiva 🙂
Iunie 19, 2010 la 7:34 pm |
Incep sa cred ca, in cuplurile reale, se produc niste transferuri, sunt solicitate niste facultati suplimentare, monstruoase prin aceea ca nu sunt sentimente comune.
Imi aduc aminte acum de Anais Nin, in varsta, citind intr-un interviu, pe YouTube, despre faptul ca ea nu a incercat sa faca literatura, dar nici Henry, nici celalalt iubit celebru al ei, am uitat cum il cheama, n-au inteles prea bine. Tind sa cred ca stia foarte bine ce spune. N-as zice acelasi lucru despre Miller, dar asta e altceva.
E ceva care ramane (intentionat?) nespus la finalul poemului. Un fel de ”Quoth the Raven/Nevermore”, ca un fel de traducere pentru miscarile cuplului auto-constrictor?
Iunie 19, 2010 la 7:56 pm |
constructul unui poem tine, uneori, la nivel de cuplu dilematic/incifrat, de o femeie virtuala/ barbat virtual, si nu neaparat de persoane reale sau de „muze” (feminine ori masculine) existente in realitate.
un poem ingaduie un mod relativ socratic de a discuta despre pasiune sau de a pune in evidenta pasiunea. discursul poate fi concentrat, explicativ doar la limita, mai degraba evaziv (in ciuda claritatii cuvintelor!) sau, dimpotriva, discursul poate fi invaluitor cu surplus.
nespunerea de la finalul unui poem este benefica, de obicei, fiindca il lasa pe cititor sa construiasca mai departe. dar nespunerea poate fi si nesatisfacatoare, atunci cand il delimiteaza pe cititor sa accepte o formula vaga. cel mai fericit caz este atunci cand nespunerea isi are ambiguitatea ei cu pseudopode!
stiam de povestea anaisei nin…
Iunie 19, 2010 la 7:46 pm |
Îmi place poemul şi cum obiectele cu pene luci(oase) de(vin) iubire şi gheare. Văd carnea psihică lîngă un vin roşu, noptesc.
Iunie 19, 2010 la 7:57 pm |
atunci recomand un anumit vin rosu frantuzesc! 🙂
Iunie 19, 2010 la 8:02 pm |
E interesanta chestia cu virtualitatea, da. Pentru ca atunci cand am scris cupluri reale, m-am gandti la cuplurile care sunt asta si nu un simulacru; deci, cele care isi accepta si vitualitatile acestea.
Iunie 19, 2010 la 8:15 pm |
desi am explicat poate prea firoscos, punand chestiunea virtualitatii, nu m-am gandit la simulacru. marturisesc ca am alergie la simulacre, mai ales atunci cand scriu despre pasiune si cu pasiune 🙂 (suna cam fundamentalist, stiu)
ora 25 a avut intru totul dreptate cand a perceput in poem o resorbtie si un poem-bumerang (poem-blestem este doar inconstient, eventual).
Iunie 19, 2010 la 8:16 pm |
am spus de fapt acelasi lucru precum describor, dar altfel pigmentat!
Iunie 19, 2010 la 8:22 pm |
Sau condimentat! 🙂
P.S. Simulacru nu poate sa rimeze decat cu acru…
Iunie 19, 2010 la 8:28 pm |
… si cu odoacru 🙂
Iunie 19, 2010 la 8:34 pm |
… ca tot am inceput:
ambulacru, amfimacru, bureteacru, fiacru, nacru, sacru (!) Eu nu stiam cuvintele astea; in fine, pe unele… 🙂
Iunie 19, 2010 la 8:49 pm |
cel mai ciudat este ca nedoritul simulacru rimeaza cu sacru, intrucat sacra este si pasiunea! 🙂 in felul ei. macar atat.
Iunie 19, 2010 la 9:10 pm |
Pasiunea e un ambulacru sacru de nacru, ca un fiacru al îndrăgostiţilor spre un amfimacru: do rul lor 🙂
Iunie 19, 2010 la 9:11 pm |
Simulacrul poate ca nicidecum nu e
acru
poate are si el pene sau solzi
poate chiar sabii si zorzoane
ca Odoacru
poate vai
e din plasticul sacru
fie-mi iertat
caci mai mult sa mai spun
nu se cuvine
si nici altceva
nu se poate
ca daca s-ar cuveni
nu s-ar povesti si imediat vreun pitic ar muri
Poate are simulacrul acesta
picioare si ambulacre
poate repet poate nu e
poate are luciu de nacru
sau poate nu are
afla-vom in seri viitoare
cand minte ne sare
cu gandul la ce ne trimite
si ne asteapta
poate cu sare
poate cu soare
poate cu gheare
Iunie 19, 2010 la 9:21 pm |
constat ca v-ati obisnuit, iarina si describor, sa va jucati copios impreuna pe blogul mesmeic 🙂
cum lipsesc o clipa de aici, cum va dedati la jocuri de tot felul… drept care va spun, ca stapana relativa de blog – e foarte bine ceea ce faceti!
Iunie 19, 2010 la 9:28 pm |
„Va dedati” rimeaza sau se inrudeste, fantezist, cu „dedans”! 🙂 Acum cred vom merge la casele noastre, adica eu cel putin; caci la tamplele domnului, bat zalele somnului. Ca sa zic asa…
Iunie 20, 2010 la 6:13 am |
… va fi fiind vorba despre vreun dans underground! de la miezul noptii pana in zori 🙂 (zic eu a doua zi – vezi basmul celor 12 fete ale imparatului)
Iunie 20, 2010 la 11:48 am |
De va fi fost, numai patronii viselor vor fi stiind, caci eu nimic nu-mi amintesc, in afara de o intalnire cetoasa cu Mesmeea si alta cu niste salbaticiuni tare infuriate.
E frumos basmul acela. Baiatul acela care le urmareste e numai bun de imagine pentru poetul care prinde serendipit lucrurile, in semi-somn si semi-trezie. Exista o varianta maghiara a basmului in care in care fetele erau vrajite de o baba, iar baiatul le urmarea in zbor, calare si el tot pe o matura. Iar ele mergeau in iad si acolo dansau cu doisprezece diavoli, pe podele de lame ascutite si asa isi toceau pantofii. Si el a stat sub masa, pana au adormit de osteneala, luand tacamurile de aur ce cadeau pe jos. Si asa a dovedit.
Iunie 20, 2010 la 1:04 pm |
describor vorbeste, oare, despre pasiune in cele scrise mai sus? 🙂
(chestionez eu din semi-somnie serendipita)
Iunie 20, 2010 la 3:04 pm |
Mai degraba „pathossiune” – sau pasiunea din basme. 🙂