pisicile lui Alistair

Mesmeii i-a fost dat într-o zi să deslușească în fotografiile trimise pe mail cele mai frumoase pisici îmblănite vreodată: Mopsy și Fritz. Acestea erau pisicile spiridușului Alistair. Mopsy e din Cluj de origine – a venit la Bucuresti într-un coșuleț cu trenul, când era foarte mică.  Tatăl lui Fritz e din Galați.  Fritz are două surori: Miki și Bouffé.  Miki e chiacâră, ca și Fritz, acestea toate le-a explicat într-o zi Alistair.  Dar cine știe de unde vine acest nume și ce este el? Alistair însuși a luminat-o pe Mesmeea: Alistair e „Alexandru” în limba celtică, iar Alexandru este numele masculin favorit al Mesmeii. Alistair mai are și următoarele variante – Allaister, Allysdair, Alasdhair, Alastair, Alistar, Alastor, Alastar, Allistir, Aleister!

Spiridușul Alistair stătea toată ziua și traducea din latină, avându-l în jurul gâtului pe Fritz și la picioare pe Mopsy. Mesmeea nu știa cărui împărat roman i-ar fi tihnit să dialogheze cu Alistair, dar se gândea totuși la Marc Aureliu! Pisicile lui Alistair îl preferau, însă, pe împăratul Domițian care avea și el un motan pe nume Tony. Tony nu avea coadă și era afurisit.

Mai departe nu știu ce să mai povestesc, așa încât nu are decât să continue povestea altcineva.

P.S.

Ar fi trebuit ca și Alistair să ajungă în cubul Humanitas, dar el nu a mai venit din pricina căldurii sufocante. Cu un spiriduș alături de noi, ceilalți bloggarzi, ar fi fost cu noroc, cred. În imagine sunt Fritz, Miki și Bouffé la vremea copilăriei lor (m-am gândit că seamănă cu noi, cățărătorii nu se știe unde).

Anunțuri

65 răspunsuri to “pisicile lui Alistair”

  1. Vladimir B. Says:

    „spiridușul Alistair”? E chiar autorul lui Dialogue on the Threshold alias Диалог на пороге_?

  2. mesmeea cuttita Says:

    s-ar putea 🙂 trebuie intrebat chiar mai sus-numitul in postare (hiha!)

  3. valeriu Says:

    O replica…

    Motanul meu e tarcat si provine din Falticeni. Se numeste Tiberius, ca imparatul de pe vremea lui Iisus. S-a nascut, acum 14 ani, dintr-o mama tarcata si un tata negricios. E foarte batrin si doarme aproape toata ziua. Nu mai face tumbe.

    Cind nu doarme, exerseaza limba greaca veche. Dar cel mai bine se descurca in ebraica. Citeste curent psalmii. Se pregateste pentru marea trecere, fiindca nu mai are de trait decit un an sau doi.

    Mai departe nu stiu ce sa spun, asa incit ii las pe cititori sa continue povestea inteleptului Tiberius.

  4. mesmeeacuttita Says:

    hiha!
    faina mica povestioara valeriana!
    deja motanul tony al imparatului domitian s-a razvratit, intrucat a fost taxat ca afurisit pe blogul mesmeic.
    chiar daca nu are coada nu inseamna ca nu este un motan cu sharm. s-ar putea, la o adica, inrudi cu tiberius, daca motanul tiberius are vreo sora cu sange regesc 🙂

  5. Anemone Says:

    Mie-mi plac pisicile felinar. cele care albesc locul pe unde calca. daca o vezi pe jos, noaptea, stii ca e drum, daca o vezi sus, stii ca e pom. Cine zice ca noaptea toate pisicile …dorm, se inseala, si nu-s nici negre. (sunt mov)
    Abia astept sa citesc angelovilul. Sper ca e si vreun romantz, ceva, pe acolo. mi-ar placea sa stiu ce gandeste un inger indragostit. I-o placea Barnes?

  6. mesmeea cuttita Says:

    pisicile-felinar suna a clarobscur, adica ispititor! ma intreb daca exista si pisici-curcubeu?!

    in angelus exista un romantz, dar esuat, caci fiind vorba de ingeri castitatea este cea predilecta deocamdata. de la un punct, insa, se intrevede o indragosteala virtuala, candva, mai incolo. iar ingerii nu se pot indragosti (dupa cum lezne isi poate inchipui oricine) decat de o femeie „idioata”! cine-o fi fiind ea, nu-i greu de ghicit, narcisiac vorbind 🙂

    de julian barnes ingerii vor fi auzit, poate, doar intre straturile poroase ale imparatiei cerurilor…

  7. Anemone Says:

    Da, poate, in imparatia luminata. le-o fi soptit ceva Pat Kanavagh. oare ingerii au agenti literari? literatura lor o fi mai mult orala? cum o suna epicul de tip realist in literatura ingereasca, chiar ma intreb? or avea idealuri, sfinti Grali si alte asemenea nazbatii? dar esecul unui inger? si the dark side?

  8. Anemone Says:

    sorry, am scris gresit, Pat Kavanagh.

  9. mesmeea cuttita Says:

    … mi-a trecut prin cap ideea ca tocmai anemone sa le fie agent literar (simbolic si de blog) ingerilor despre care vorbim 🙂

    cat despre esecul unui inger (sau al mai multora), nu-i greu de ghicit. mai interesant ar fi ca partea intunecata sa fie totusi luminoasa si sa dea la iveala un soi de caravaggism! e cam complicat ce vreau sa spun de fapt.

  10. FID DeScribor Says:

    Eu am niste povesti ciudtae si triste cu pisici, asa ca nu le voi pune aici. Dar pisicile cred ca seamana cu catararea (si caderea…) pe anume scari, trepte, suprafete. Cel mai ciudat e cum arata pisicile astea pe langa Bastet, stramoasa lor cea zvelta ca o sageata de intuneric. Ea insasi cred ca se amuza uneori, poate chiar si acum, desi cu greu si-ar putea cineva inchipui-o razand.
    Si continuarea:

    „… era adică afurisit de-adevaratelea. Pentru că oricine ar fi stat noaptea, la fereastra lui Alistair, daca cineva ar fi fost indeajuns de nebun sa faca acest lucru, ar fi vazut cum in fiecare seara, el incepe un dans ciudat, in spatele unui paravan de alabastru pe care il mostenise odata cu odaia aceea straveche, despre care se spunea ca a fost candva o baie romana. Erau niste miscari abia ghicite, si culmea era ca si pisicile dansau cu el; numai ca acolo in spate nu se vedeau o umbra de om si niste umbre mici, de pisici. Se vedea un singur trup, monstruos si diafan, ca un zeu stravechi cu mai multe maini si poate cu un fel de coroana pe cap. Ei bine, cineva vazuse toate astea intr-o noapte, si acela era un calugar data afara cnadva de la manastirea aflata la numai un ceas departare de casa lui Alistair si care locuia intr-un sopron lipit de gardul gradinii lui. Asa de tare s-a speriat ccalugarul raznit cu barba lui jumulita, ca in loc sa se roage, cum se cuvenea, a inceptu sa afuriseasca in toate limbile pe care le stia bietele pisici ale lui Alistair. Apoi, de frica, nu s-ar putea spune de ce, a inghetat pe loc. L-a gasit Alisair dimineata, dormeau pisicile pe pieptul lui, una de-a dreapta, alta de-a stanga. Tot el l-a inmormantat, a cerut incuviintarea sa-l inmormanteze chiar la marginea gradinii, caci era mai simplu si i se parea lui ca ar fi fost oarecum dator ca bietul om, si asa chinuit de toate cate sunt si nu sunt, se sfarsise acolo, sub fereastra lui. De atunci, in fiecare seara, pisicile fac un drum scurt in gradina; aproape ca s-a facut o dara mica, un drum care s evedea aprope stralucitor in noptile cu luna; ca un drum al pisicilor…”

    • mesmeea cuttita Says:

      hiha! describor a imaginat o continuare pisiceasca egipteano-desertica-derviseasca…

      cat despre drumul pisicilor din final – e o cale lactee frumoasa de blog si pe blog!

      oare alistair ce crede despre toate acestea? ne vede si ne aude de undeva? sau prefera sa ramana incognito?

  11. Anemone Says:

    Anemona de noapte e imbatata de mirosul ingerilor ce salasluiesc intre slova si idee. Anemona de dimineata e inca ametita de noaptea ingerilor furisati pe sub fereastre. Dar anemona de pranz, o, doamne, cat de neangelic suna, se va face luntre, punte si penel sa duca vestea coborarii lor sub forme diverse, ascunse si sirete intr-o preafrumoasa cazanie la inceputul unui veac mizer.
    Accept, milady.

    • mesmeea cuttita Says:

      oare de ce sunt intrucatva nedumerita?!
      stranii cuvinte, misterios mesaj.

      exista si anemona de seara, care e altceva decat anemona de noapte, cred!

      • Anemone Says:

        haha, bineinteles ca exista. Voiam sa fiu botanico-poetica in a exprima simplul fapt ca noaptea si dimineata nu voi putea sa ma ocup de cumpararea cartii, ci doar pe la pranz o voi tuli precum o ingereasa deghizata in floare la singura librarie humanitas ab urbe condita… adica de pe-aci.

      • mesmeea cuttita Says:

        aham!

  12. Anemone Says:

    ‘Numai ca pisicile nu mergeau la mormantul calugarului cu mintile haihui. nu, nu mergeau deloc acolo. de-acolo se intorceau, cand se intorceau, dimineata, sleite, supte la coada si shale, cu ochii lipiciosi, urechiusi ponosite, halena grea. dar oare, se intrebau vecinii curiosi ai spiridusului poznas, de unde se intorc pisicile in halul asta? si cum curiozitatea nu costa nimic, s-au pus, pasamite, sa le urmareasca. intai de la distanta mare, vreo noua kilometri, pentru ca, ziceau ei, pisica e ruda cu dracu, te simte prin noua camasi, asa ca atunci cand au inceput sa se mai apropie, la fiecare kilometru mai puneau cate una pe spinare, sa se ‘disimuleze’, na. cand au ajuns la vreun kilometru, vecinii au inceput brusc, fiecare, sa-si gaseasca cate o treaba a naibii de importanta de facut. lasa ca pisicile le urmarim si maine, nu-i graba , il auzeai pe cate unul, care, vrisc, o cotea la dreapta si disparea dupa uluci. azi asa, maine la fel, pana cand nu mai ramase niciun curios pe strada aia, zau asa, toti le stiau pe toate de-a fir-a-par. de-i si ramase strazii numele ‘Necuriosilor’. Unde stai? Pe Necuriosilor la numarul 8.
    asa ca nici pana-n ziua de azi nu s-a aflat unde mergeau pisicile lui Alistair noapte de noapte. ca de intors, se stia, se intorceau de la …

  13. mesmeea cuttita Says:

    faina continuare post-describorica! 🙂 mai ca imi vine sa le pandesc si eu pe felinele mici si sleite si lipicioase. sa ma strecor printre case si ulicioare si sa ma lipesc de ziduri, ca sa nu ma simta pisicile peregrine.

    doar strada necuriosilor parca nu isi are locul in textulet.

    finalul e cu limba bifurcata de sarpe, asa incat acord punctaj maxim.

  14. FID DeScribor Says:

    Da, merita povestea mearsa mai departe, de data asta cu ceva scurt:
    „… o oarecare gaură care se vedea lângă mormânt. Cine știa greografia locului, știa că cimitirul era de data asta nu deasupra, cu dedesubtul a ceva, iar acest ceva era o retea de galerii in care se pastrau pe zidurile sapate cu greu tot feul de inscriptii care sunau a rugaciuni sau incantatii tainice. Culoarul principal iesea undeva, ai fi zis ca la lumina, dar se deschidea de fapt pe o platforma unde se adunau pisicile din tot orasul, chiar si cele mai sclifosite, acelea care nu ies dintre fripturi de pui garnisite cu cele mai fine sosuri si panglici de dantela brodate cu paiete lucitoare; chiar si acelea se furisau in noptile cu luna si ajungeau, prin gaura de langa mormantul calugarului, pe platforma stranie, unde pisicile se adunau, așezat care pe unde, intr-o liniste perfecta, privind spre rasarit pana inainte de ridicare soarelul. Ce asteptau? La ce se uitau? Poate doar fantoma calugarului sa fi stiut, dar cum e anu ar fi aparut in ruptul capului, caci cine stie pe unde era prinsa, totul ramanea sub tacere. Intr-o zi, pisicile lui Alistair nu s-au mai intors.”

  15. ego Says:

    Numai din Scrisoarea Stafiei se mai poate afla cîte ceva despre ele, dacă vor fi într-adevăr dintre aceia care cunosc, după atingerea literelor, tainele felineşti:
    „Venise luna a patra, iar stafiile jucau şotron pe mormîntul cel mai strălucitor şi rece, unde, noapte de zi, vîntul lipeşte etichete de dulceaţă îngerilor. Pisicile nu erau nici acolo, deşi s-ar putea spune că-n altă parte nici n-ar fi avut cum să fie. Cert e că erau dirijoarele corului de pescăruşi, trimişi, după fiecare spectacol, să-şi găsească perechea cehoviană. Eu tocmai citeam şi confirmam dînd din cap, cînd cel mai bătrîn motan, vorbindu-mi pe limba stafiască, mi-a spus din capul locului că niciun loc nu are cap, doar coadă, iar acest fenomen se numeşte nunuism – inventat chiar pe Platforma Nălucirilor, ca şi inscripţiile pe care numai vizitatorii piscribi le pot vedea.
    Puse una peste alta, pisicile forează un zid invizibil ce înconjoară marea. „Spune-mi tu ce răsare doar dacă e întuneric” scrie pe marginile acestui Zid sau „Cotrobăie în sacul plin de fulgi şi dă drumul norilor negri”. În luna a şaptea se va sfîrşi Mieunatul, iar muzica oricărei lumi va fi transcrisă în Cheia burtoasă a Motanului. Atunci să te fereşti tu, cel care nu ştii să vorbeşti decît cu limba bifurcată, de drumul fără morminte, fiindcă acolo nu vor fi nici rugăciuni, nici oraşe de pierit, ci numai dintre acelea de împietrit. Cît despre pisici, luna a noua le va aduce oameni care vor şti să le diferenţieze de stafii”.

  16. ora25 Says:

    nu ştiu cum puteam lipsi tocmai eu de aici, poate din cauză că e sezon de fluturi, adică pentru fluturi o fi sezon de oameni, căci mă tot înspăimântă şi mă tot hăituiesc, până când oi cădea pradă în final. aşaaam, motanul meu nu a vrut să vină la bookfest pentru că ştia că ar fi perturbat tot evenimentul şi lumea ar fi făcut cozi disciplinate în jurul lui, pentru a-l adora de la o distanţă cât mai mică.

  17. mesmeea cuttita Says:

    chiar ma miram ca morfeosora e absenta, dar stiam ca are motan pretentios si firoscos acasa, drept care eram comprehensiva!

    da, cunoastem mustatile motankului-corabior, le cunoastem si atingem cu mica magie specifica…

  18. FID DeScribor Says:

    sa fie! 🙂 poate mesmeiosii construiesc mai departe. Singura conditie, sa nu fie nimci premeditat, sa se urmareasca mental doar drumul imaginar al pisicilor. si sa nu fie o naratiune zoologica despre pisici 🙂

  19. mesmeea cuttita Says:

    asa sa fie, dar pre unde vor fi fiind/umbland musteriii pro-pisicosi si pro-epici?

  20. FID DeScribor Says:

    Eu astept continuarea cuiva 🙂

  21. iarina Says:

    Prima dată am scris fără versuri, dar s-a pierdut pe undeva, pe drum. Aşa că am reaşezat textul:

    Numai din Scrisoarea Stafiei
    se mai poate afla cîte ceva despre ele,
    dacă vor fi într-adevăr dintre aceia care cunosc,
    după atingerea literelor, tainele felineşti:
    „Venise luna a patra, iar stafiile jucau şotron
    pe mormîntul cel mai strălucitor şi rece,
    unde, noapte de zi, vîntul lipeşte etichete de dulceaţă îngerilor.
    Pisicile nu erau nici acolo,
    deşi s-ar putea spune că-n altă parte nici n-ar fi avut cum să fie.
    Cert e că erau dirijoarele corului de pescăruşi,
    trimişi, după fiecare spectacol, să-şi găsească perechea cehoviană.
    Eu tocmai citeam şi confirmam dînd din cap,
    cînd cel mai bătrîn motan, vorbindu-mi pe limba stafiască,
    mi-a spus din capul locului că niciun loc nu are cap,
    doar coadă, iar acest fenomen se numeşte nunuism – inventat chiar pe Platforma Nălucirilor, ca şi inscripţiile pe care numai vizitatorii piscribi le pot vedea.
    Puse una peste alta, pisicile formează un zid ce înconjoară marea.
    „Spune-mi tu ce răsare doar dacă e întuneric”
    scrie pe marginile acestui zid
    sau „Cotrobăie în sacul plin de fulgi şi dă drumul norilor negri”.
    În luna a şaptea se va sfîrşi Mieunatul,
    iar muzica oricărei lumi va fi transcrisă
    în Cheia burtoasă a Motanului.
    Atunci să te fereşti – tu, cel care nu ştii să vorbeşti decît cu limba bifurcată –
    de drumul fără morminte, fiindcă acolo nu vor fi nici rugăciuni,
    nici oraşe de pierit, ci numai dintre acelea de împietrit.
    Cît despre pisici, luna a noua le va aduce oameni
    care vor şti să le diferenţieze de stafii”.

    • mesmeea cuttita Says:

      ah, uh, maiestrita iarina, grozav a iesit!
      aplaud entuziasmata cu gura pana la urechi. imi place, imi place… 🙂

  22. FID DeScribor Says:

    Chatominunat!

    „Acest manuscris ciudat fusese găsit de Alistair varat in gaura prin care treceau odinioara pisicile. In mod curios, el stia si de drum si de platforma nalucirilor, dar niciodata nu fusese curios sa le urmareasca sau macar sa citeasca inscriptii stranii de pe culoarele intunecoase de sub cimitir. Ca ultimul dintr spiridusii ramasi in orasul acela, avea trebuir mult mai importante, iar dansul pe care il facea in fiecare seara cu ajutorul pisicilor era singurul care il mai ajuta sa pastreze legatura cu stramosii sai clarvazatori.
    Ceva cat se poate de curios si dureros se intamplase. Alistair nu mai stia sa faca dansul acela, ba aproape uitase de el. Acum nu mai facea decat sa citeasca in fiecare seara scrisoares din care cunoastea cateva intelesuri risipite, dar tot nu puteau sa-i inalature durerea si teama si disperarea pe care cei de felul lui nu le cunoascusera niciodata.
    Nu mai putea face incantatii, nu mai stia sa danseze, nu mai putea mangaia linia mediumnica de pe spatele pisicilor. Alistair simte voci straine, urlete si disperari. Alistair se facea om. Si trebuia sa isi aleaga, oricat ar fi vrut sa ocoleasc viata cea noua, un trup. A implorat un ajutor. Si atunci a venit o noua pisica. ”

  23. mesmeea cuttita Says:

    deci alistair nu mai stie sa danseze dansul dervisilor. describor le rosteste ceremonios si pre-incantatoriu. imi placeeeeee!

    uf, unde-i anemone ca sa continue povestea?

  24. FID DeScribor Says:

    Poate Iarina sa rosteasca o incantatie ca sa apara Anemona, caci povstea asta cred ca are sa fie de pomina 🙂

  25. iarina Says:

    Mulţumesc:)
    Atunci mă mai joc puţin, puţin:)

    „pe numele ei Trepelvisima.
    Aceasta i-a vorbit cu precauţie, într-o greacă viitoare,
    despre noua lui înfăţişare, cu ajutorul căreia (dar nu numai)
    va putea să regăsească pisicile şi dansul.
    I-a adus un lighean cu apă roşie, dulce,
    în care Alistair şi-a spălat faţa şi mîinile.
    Apoi l-a întrebat cum vrea să-şi împartă corpul.
    Înţelegînd despre ce e vorba, Alistair n-a stat prea mult pe gînduri
    şi i-a spus că doreşte să aibă cap de om şi coadă de pisică.
    Trepelvisima i-a cusut cele două jumătăţi cu un fir de argint,
    iar coada i-a învelit-o în mătase neagră.
    “Acum” i-a spus felinisima vindecătoare
    “va trebui să convingi trei oameni să-ţi doneze cîte un plămîn,
    mărturisindu-le că doar astfel te poţi reîntoarce
    pe tărîmul aburilor albaştri,
    locul în care te aşteaptă Ea”.
    Pesemne că Trepelvisima voia să-şi recupereze
    cîteva dintre vieţile ei în care murise, de fiecare dată,
    din cauză unei pilozităţi pulmonare.
    Alistair, oboist, (după ce despicase firul în trei)
    a adormit pe scaunul lui alb,
    sub care era ascunsă cutiuţa muzicală a coşmarurilor
    După cîteva ore, l-a trezit un motan imberb, cu pielea rozalie,
    care i-a propus un alt tîrg,
    şi anume tîrgul lucrurilor fără taine”.

    • mesmeea cuttita Says:

      vai, iarina, iarina trebuie premiata! am sa o cadorisesc cu ceva!

      iarina e in forma pohetica trepidanta… 🙂

  26. FID DeScribor Says:

    „ Eu nu sunt motan, sunt pisica-barbat, sunt barbat doar cu umbra, si totate urmele mele toti barbati sunt. Numai lacrimile mele organe de femei s-au facut. Si tu esti in umbra mea si trebuie de acolo sa iesi. De aceea taina mea de tine se va lipi, pe frunte ta se va lipi. Nu vei avea coada, ci vei avea corn. Si acolo vor fi toate organele tale si de aceea patrunderea cornului tau va fi plina de viata si cu totul vindecatoare.
    Alistair, nu vei varsa lacrimi, iar pielea ta va fi rau de parfumuri; pielea ta va fi pielea lumii, barba ta va fi sunetul vantului, inima ta va batea o singura data pe luna, in momentul foarte precis cand luna nu mai este rotunda. Labirintul nostru, al pisicilor vii, vor fi vasele tale de sange, tu prin ele vei merge si prin ele vei curge. Vei ajunge in mintile oamenilor, caci varsta gnomilor si a spiridusilor s-a incheitat. S-a incheiat si varsta pisicilor. Acum e varsta ta, tu vei fi singur si vei fi in toate si de nimic nu te vei lega, desi toate ptin tine vor fi legate. Alistair, acum pregateste-mi lapte cu miere, caci limba cristal prafos s-a facut de toate vorbele astea.
    Asa sfarsi motanul cel rozaliu de vorbit, iar in timpul acesta, Alistair, fara sa vrea, fara sa stie, se misca prin casa ca un cocon de fluture, dar unul luminos, unul neinfasurat. Rotirile sale lasau urme in aer, astfel ca, atunci cand totul se sfarsi, cu toate ca nu prea era clar ce se sfarseste si ce incepe, Alistair statea ca traznit pe un scaun, era mai inalt, ba chiar capatase si un fel de trup lucios, iar pe cap ii lucea un corn care se rotea continuu si, la scurt timp, se facu nevazut. In aer ramasese, ca o lampa suspendata, un cilindru alburiu, tesut din miscarile fostului spiridus stapan de pisici. Motanul rozaliu linse tot laptele cu miere, apoi se duse direct in barba lui Alistair si se ascunse acolo.”

  27. mesmeea cuttita Says:

    ayyy, describor, imi place grozav tot, dar mai ales cum motanul se duce sa se ascunda in barba lui alistair!

    ce-o sa se intample mai departe, oare ce, oare ce? 🙂

  28. iarina Says:

    Aaaa, dacă e vorba de cadorisiri, îl fac şi pe Alistair să primească daruri:)

    „Din cînd în cînd Alistair îşi mîngîia barba portocalie
    ce creştea grăbită şi şerpuitoare, încît, pentru a o tăia,
    se folosea de un fierăstrău cu 777 de zimţi număraţi de la stînga la dreapta
    şi 888, de la dreapta la stînga.
    Auzind despre pilozitatea labirintică,
    toate pisicile oraşelor înţepenite se dezmorţiră
    şi o porniră spre fostul spiriduş.
    Acesta, cum simţea o nouă pisică în barbă,
    o străpungea cu cornul său organatic
    şi se făcea peste ea stăpîn.
    Drept răsplată, motanul rozaliu îi oferi un ochi mare nevăzător,
    pe care nimeni nu-l putea vedea,
    o gură bîlbîită neînţeleasă şi, fără pripeală, la final,
    îi încredinţă oul cît o nucă, cu coajă de portocală.
    Alistair îşi întrebă închipuirea cu clipocit cristalin
    dacă trebuie să accepte toate aceste daruri,
    dar închipuirea, fiind răcită şi răguşită,
    nu-i putu spune decît „ahimdram”.
    Rămase astfel Alistair să descifreze acest cuvînt,
    cînd, ca dintr-un nicăieri ce cuprindea totul,
    Rîsomiana, zeiţa spiriduşilor,
    îi întinse mîna ei lăudată din arbore de cacao
    şi îi şopti ceva despre ascunzătoarea pisicilor lui dănţuitoare.”

  29. mesmeea cuttita Says:

    fain de tot, zambaresc eu mucalita!
    iarina i shall give you a special prize (via sandu the singer)

    dar alistair realul tot nu se iveste…

    grija mare, iarina si describor, ca ati saltat un musafir infiltrat pe nepusa masa (comentariul lui a intrat mai tarziu), e vorba de EGO (a se vedea inainte de ora 25)!
    cum facem mai departe? cum il incartiruim pe ego? cine-l preia? 🙂

  30. FID DeScribor Says:

    Il iau eu, daca vrea 🙂
    Si scriu imediat ceva.

  31. FID DeScribor Says:

    „Sotron, sotron, sotron… doar asta suna in mintea lui Alistair, cand s-a trezit. Si pentru ca nu stia ce e sotronul, a mers sa se spele, dar era mult mai înalt decat locul unde se spala de obicei, un vas mic, de cuart. Corpul ii era altfel, era plin de ascunzisuri si denivelari, simturile ii erau altfel, vedea pana departe si pana in adanc. Aproape ca ceea ce se intindea in fata ochilor sai u mai avea nico separatie. Isi simtea cornul de pe frunte si singura senzatie pe care o avea era aceea de a merge printre oameni, de a-i adulmeca si a ale ghici gandurile, simturile pierdute mai ales. El il ghida; el ii traducea toate lucrurile ciudate pe care le auzea. Nui mai era dor de pisici; acum parca i se facuse dor de el. Era altcineva; era poate chiar sufletul lumii.”

  32. mesmeea cuttita Says:

    dar ce facem cu limba stafiasca, pe care a concoctat-o ego, musafirul postat tardiv pe blogul mesmeic?

    stie cineva sa scrie in limba stafiasca?

  33. FID DeScribor Says:

    Pai sa spuna Ego ceva incantatii in limba aceasta si apoi sa vedem ce viseaza fiecare la noapte. Si maine sa incropim sfarsitul sau poate doar continuarea in limba stafiasca. 🙂

  34. mesmeea cuttita Says:

    describor adevarat spune – sa il asteptam pe ego sa revina aici si sa comita mostre din limba stafiasca. si-apoi vom vedea ce-i de facut!

    sunt aproape vrajita si nu mai pot fi desvrajita o vreme – v-ati giucat minunat voi doi, iarina si describor! 🙂

    buenas noches, visatorilor!

  35. ego Says:

    Fluieratul stafiesc, deschizătorul viselor de miezul nopţii:)

    http://www.trilulilu.ro/Arosulescu/fab0221deb692c

  36. FID DeScribor Says:

    „Melme, melme, siere te
    Servi, rete, uti, dono,
    yaaaaaaaammm
    ifffaiii ifffaiii iffffaiiii
    yaaaaam
    yaaaam
    sio
    Asta visase Alistair. Inca nu stia ce e, astfel ca iesi din casa straveche, sa plece printre oameni. ”

    Mai vedem maine… 🙂

  37. Anemone Says:

    Limba stafiasca nu suna deloc cum v-ar placea sa credeti, adica stihiita, sau ca a tulpinilor vechi, noduroasa in calcaie sau glandureica. e mai degraba cu multe vocale inchise, oleaca verzui, cu gust coclit, daca le rulezi prea mult si le pierzi glotal, dar cu rezonante perfecte cand le fierbi putin labial si post prandial.
    In primul rand in limba stafiasca nu poti avea nici cea mai neinsemnata incredere pentru ca este limba nenimenilor. este o limba intoarsa din drum, ce s-a dorit sa fie, dar n-a avut puterea de-a uzurpa ceva, o notiune, un indemn, o nebunie, ceva…
    este o limba moarta. Nimic mai fals. e vie, e dupa colt, te-asteapta. Este o limba care paseste pe caldaram alaturi de tine, inalta, cu buze verzi si vino-ncoa aghesmuiet. Stie multe limba asta si multi o stiu pe ea. Unii din copilarie, cand scartiia usa sifonierului noaptea, sau se izbea fereastra fara foc, fara fum, adica din nimic. cine stia sa asculte, o auzea… si-odata invatata, n-o mai uita…
    m-am infiorat cand a venit vorba despre limba stafiasca. uitasem de ea, asa cum uitasem de bantuita ceasca cu cirese amare in care a cazut Alistair, centrum mundi, cu amintirea pisicilor fierbandu-i in sange. Cata drama, atat tragedie, poor Yorick. Si facutu-s-a dulceata din ciresele cele amare, si pierdutu-s-a spiridusul si cu el toate pisicile noastre cele albastre.

  38. mesmeea cuttita Says:

    perfeeect! prin urmare suntem norocosi!
    buna dimineata tuturor, neo- si post-visatorilor!
    iata ca ego a comis un fluierat simpatic, describor a rostuit o incantatie, iar anemone a filosofat borgesian.

    cum ar trebui sa fie finalul giocului? 🙂

  39. FID DeScribor Says:

    Poate cu Alistair care se arata in visele unora, dandu-le vedere de pisica si organe noi, invizibile, prin care se simt toate firele lumii.
    Si sa fie povestea de bun augur pentru cartea Angelus.

  40. mesmeea cuttita Says:

    alistair a citit tot acest CADAVRE EXQUIS care a iesit aici, pe blog, si ne multumeste in numele lui, al lui mopsy & fritz! 🙂

    dar eu am o propunere decenta. cine aduna tot cadavrul delicios obtinut la un loc, cu diacritice cu tot, ca sa il publicam undeva, inca nu stiu unde.

    poate pe site-ul phantasma, centrul de cercetare a imaginarului din clusium?

    apoi as avea de oferit daruri anemonei, iarinei si egoului. iarinei stiu cum sa ii trimit darul. dar cu ceilalti cum procedez?

    p.s.
    describor a primit deja niscaiva daruri si va mai tot primi cu alte ocazii…

  41. Anemone Says:

    Anemona este deja daruita si rasdaruita prin simpla prezenta pe acest site minunat! Si prin randurile pe care le citeste! si prin gandurile pe care poate le-a starnit rascolind prin blana pisicii cu margaritare! si prin tot labirintul de povesti vanatoresti, cu tolbe pline de haruri, si focul de tabara din noptile trecute, pe care pisicul-dor-de-duca le-a creat cu labutele lui incantatoriicioase!
    Ma alatur lui describor in a ura cale lunga cu bucurie lui Angelus!

  42. Anemone Says:

    Multumesc de intrebare! M-am rusinat ca o pisica tanara si mi-am uitat manierele…

  43. mesmeea cuttita Says:

    🙂 ce sa mai zic?

  44. FID DeScribor Says:

    Eu pot sa adun textul, mi-ar placea, daca nu a facut deja cineva, dar nu fulgerator ca loviturile de pisica, ci mai lent, ca torsul lor; caci oarece fire tepoase au crescut prin Bucurestiensis zilele astea si trebuie taiate…

  45. mesmeea cuttita Says:

    pai atunci aduna tu textul si sa vedem ce va iesi… nu uita de diacritice! muchas gracias.

  46. iarina Says:

    Mulţumesc Mesmeii şi jucăuşilor de aici. Îl ajut pe DeScribor şi îl las să ajusteze, unde crede că e cazul, fiindcă deja mă apucasem. (cît despre Ego, obişnuiesc să împart totul cu el. Ba mai mult, cîteodată, ia el şi partea mea:) Aşa că ce am eu o să primească şi el:):

    Mesmeii i-a fost dat într-o zi să deslușească în fotografiile trimise pe mail cele mai frumoase pisici îmblănite vreodată: Mopsy și Fritz. Acestea erau pisicile spiridușului Alistair. Mopsy e din Cluj de origine – a venit la Bucuresti într-un coșuleț cu trenul, când era foarte mică. Tatăl lui Fritz e din Galați. Fritz are două surori: Miki și Bouffé. Miki e chiacâră, ca și Fritz, acestea toate le-a explicat într-o zi Alistair. Dar cine știe de unde vine acest nume și ce este el? Alistair însuși a luminat-o pe Mesmeea: Alistair e “Alexandru” în limba celtică, iar Alexandru este numele masculin favorit al Mesmeii. Alistair mai are și următoarele variante – Allaister, Allysdair, Alasdhair, Alastair, Alistar, Alastor, Alastar, Allistir, Aleister!
    Spiridușul Alistair stătea toată ziua și traducea din latină, avându-l în jurul gâtului pe Fritz și la picioare pe Mopsy. Mesmeea nu știa cărui împărat roman i-ar fi tihnit să dialogheze cu Alistair, dar se gândea totuși la Marc Aureliu! Pisicile lui Alistair îl preferau, însă, pe împăratul Domițian care avea și el un motan pe nume Tony. Tony nu avea coadă și era afurisit.
    Oricine ar fi stat noaptea, la fereastra lui Alistair, dacă cineva ar fi fost îndeajuns de nebun să facă acest lucru, ar fi văzut cum în fiecare seară, el începe un dans ciudat, în spatele unui paravan de alabastru pe care îl moştenise odată cu odaia aceea străveche, despre care se spunea că a fost cândva o baie romană. Erau nişte mişcări abia ghicite, şi culmea era că si pisicile dansau cu el; numai că acolo în spate nu se vedeau o umbra de om si nişte umbre mici, de pisici. Se vedea un singur trup, monstruos şi diafan, ca un zeu străvechi cu mai multe mâini şi poate cu un fel de coroană pe cap. Ei bine, cineva văzuse toate astea într-o noapte, şi acela era un călugar dat afară cândva de la mănăstirea aflată la numai un ceas depărtare de casa lui Alistair şi care locuia într-un şopron lipit de gardul grădinii lui. Aşa de tare s-a speriat călugărul răznit cu barba lui jumulită, că în loc să se roage, cum se cuvenea, a începtu să afurisească în toate limbile pe care le ştia bietele pisici ale lui Alistair. Apoi, de frică, nu s-ar putea spune de ce, a înghetat pe loc. L-a găsit Alisair dimineaşa, dormeau pisicile pe pieptul lui, una de-a dreapta, alta de-a stânga. Tot el l-a înmormântat, a cerut încuviinţarea să-l înmormânteze chiar la marginea grădinii, căci era mai simplu şi i se părea lui că ar fi fost oarecum dator că bietul om, şi asa chinuit de toate câte sunt şi nu sunt, se sfârşise acolo, sub fereastra lui. De atunci, în fiecare seară, pisicile fac un drum scurt în grădină; aproape că s-a făcut o dâră mică, un drum care se vedea aproape strălucitor în nopţile cu lună; ca un drum al pisicilor.
    Numai că pisicile nu mergeau la mormântul călugărului cu minţile haihui. nu, nu mergeau deloc acolo. De-acolo se întorceau, când se întorceau, dimineaţa, sleite, supte la coadă şi şale, cu ochii lipicioşi, urechiuşe ponosite, halena grea. Dar oare, se întrebau vecinii curioşi ai spiriduşului poznaş, de unde se întorc pisicile în halul ăsta? Şi cum curiozitatea nu costa nimic, s-au pus, pasămite, să le urmărească. Întâi de la distanţă mare, vreo nouă kilometri, pentru că, ziceau ei, pisica e rudă cu dracu, te simte prin nouă cămăşi, aşa că atunci când au început să se mai apropie, la fiecare kilometru mai puneau câte una pe spinare, să se ‘disimuleze’, na. Când au ajuns la vreun kilometru, vecinii au început brusc, fiecare, să-şi găsească câte o treab a naibii de importantă de făcut. Lasă că pisicile le urmărim şi mâine, nu-i grabă, îl auzeai pe câte unul, care, brusc, o cotea la dreapta şi dispărea după uluci. Azi aşa, mâine la fel, până când nu mai rămase niciun curios pe strada aia, zău aşa, toţi le ştiau pe toate de-a fir-a-păr. De-i şi rămase străzii numele ‘Necurioşilor’. Unde stai? Pe Necurioşilor la numărul 8.
    Aşa că nici până-n ziua de azi nu s-a aflat unde mergeau pisicile lui Alistair noapte de noapte. Că de întors, se ştia, se întorceau de la…o oarecare gaură care se vedea lângă mormânt. Cine știa greografia locului, știa că cimitirul era de data asta nu deasupra, cu dedesubtul a ceva, iar acest ceva era o reţea de galerii în care se păstrau pe zidurile săpate cu greu tot feul de inscripţii care sunau a rugăciuni sau incantaţii tainice. Culoarul principal ieşea undeva, ai fi zis că la lumină, dar se deschidea de fapt pe o platformă unde se adunau pisicile din tot oraşul, chiar şi cele mai sclifosite, acelea care nu ies dintre fripturi de pui garnisite cu cele mai fine sosuri şi panglici de dantelă brodate cu paiete lucitoare; chiar şi acelea se furişau în nopţile cu lună şi ajungeau, prin gaura de lângă mormântul călugărului, pe platforma stranie, unde pisicile se adunau, aşezat care pe unde, într-o linişte perfectă, privind spre răsărit până înainte de ridicare soarelul. Ce aşteptau? La ce se uitau? Poate doar fantoma călugărului să fi ştiut, dar cum ea nu ar fi apărut în ruptul capului, căci cine ştie pe unde era prinsă, totul rămânea sub tăcere. Într-o zi, pisicile lui Alistair nu s-au mai întors.
    Numai din Scrisoarea Stafiei
    se mai poate afla câte ceva despre ele,
    dacă vor fi într-adevăr dintre aceia care cunosc,
    după atingerea literelor, tainele felineşti:
    „Venise luna a patra, iar stafiile jucau şotron
    pe mormântul cel mai strălucitor şi rece,
    unde, noapte de zi, vântul lipeşte etichete de dulceaţă îngerilor.
    Pisicile nu erau nici acolo,
    deşi s-ar putea spune că-n altă parte nici n-ar fi avut cum să fie.
    Cert e că erau dirijoarele corului de pescăruşi,
    trimişi, după fiecare spectacol, să-şi găsească perechea cehoviană.
    Eu tocmai citeam şi confirmam dând din cap,
    când cel mai bătrân motan, vorbindu-mi pe limba stafiască,
    mi-a spus din capul locului că niciun loc nu are cap,
    doar coadă, iar acest fenomen se numeşte nunuism – inventat chiar pe Platforma Nălucirilor, ca şi inscripţiile pe care numai vizitatorii piscribi le pot vedea.
    Puse una peste alta, pisicile formează un zid ce înconjoară marea.
    „Spune-mi tu ce răsare doar dacă e întuneric”
    scrie pe marginile acestui zid
    sau „Cotrobăie în sacul plin de fulgi şi dă drumul norilor negri”.
    În luna a şaptea se va sfârşi Mieunatul,
    iar muzica oricărei lumi va fi transcrisă
    în Cheia burtoasă a Motanului.
    Atunci să te fereşti – tu, cel care nu ştii să vorbeşti decât cu limba bifurcată –
    de drumul fără morminte, fiindcă acolo nu vor fi nici rugăciuni,
    nici oraşe de pierit, ci numai dintre acelea de împietrit.
    Cît despre pisici, luna a noua le va aduce oameni
    care vor şti să le diferenţieze de stafii”.
    Acest manuscris ciudat fusese găsit de Alistair vârât în gaura prin care treceau odinioară pisicile. În mod curios, el ştia şi de drum şi de platforma nălucirilor, dar niciodată nu fusese curios să le urmărească sau măcar să citească inscripţii stranii de pe culoarele întunecoase de sub cimitir. Ca ultimul dintre spiriduşii rămaşi în oraşul acela, avea treburi mult mai importante, iar dansul pe care îl făcea în fiecare seară cu ajutorul pisicilor era singurul care îl mai ajuta să păstreze legătura cu strămoşii săi clarvăzători.
    Ceva cât se poate de curios şi dureros se întâmplase. Alistair nu mai ştia să facă dansul acela, ba aproape uitase de el. Acum nu mai făcea decât să citească în fiecare seară scrisoare din care cunoştea câteva înţelesuri risipite, dar tot nu puteau să-i înlăture durerea şi teama şi disperarea pe care cei de felul lui nu le cunoscuseră niciodată.
    Nu mai putea face incantaţii, nu mai ştia să danseze, nu mai putea mângâia linia mediumnică de pe spatele pisicilor. Alistair simte voci străine, urlete şi disperări. Alistair se făcea om. Şi trebuia să îşi aleagă, oricât ar fi vrut să ocolească viaţa cea nouă, un trup. A implorat un ajutor. Şi atunci a venit o nouă pisică pe numele ei Trepelvisima.
    Aceasta i-a vorbit cu precauţie, într-o greacă viitoare,
    despre noua lui înfăţişare, cu ajutorul căreia (dar nu numai)
    va putea să regăsească pisicile şi dansul.
    I-a adus un lighean cu apă roşie, dulce,
    în care Alistair şi-a spălat faţa şi mâinile.
    Apoi l-a întrebat cum vrea să-şi împartă corpul.
    Înţelegând despre ce e vorba, Alistair n-a stat prea mult pe gânduri
    şi i-a spus că doreşte să aibă cap de om şi coadă de pisică.
    Trepelvisima i-a cusut cele două jumătăţi cu un fir de argint,
    iar coada i-a învelit-o în mătase neagră.
    “Acum” i-a spus felinisima vindecătoare
    “va trebui să convingi trei oameni să-ţi doneze câte un plămân,
    mărturisindu-le că doar astfel te poţi reîntoarce
    pe tărîmul aburilor albaştri,
    locul în care te aşteaptă Ea”.
    Pesemne că Trepelvisima voia să-şi recupereze
    câteva dintre vieţile ei în care murise, de fiecare dată,
    din cauză unei pilozităţi pulmonare.
    Alistair, oboist, (după ce despicase firul în trei)
    a adormit pe scaunul lui alb,
    sub care era ascunsă cutiuţa muzicală a coşmarurilor
    După cîteva ore, l-a trezit un motan imberb, cu pielea rozalie,
    care i-a propus un alt târg,
    şi anume târgul lucrurilor fără taine:
    “Eu nu sunt motan, sunt pisica-bărbat, sunt bărbat doar cu umbra, şi totate urmele mele toţi bărbaţi sunt. Numai lacrimile mele organe de femei s-au făcut. Şi tu eşti în umbra mea şi trebuie de acolo să ieşi. De aceea taina mea de tine se va lipi, pe frunte ta se va lipi. Nu vei avea coadă, ci vei avea corn. Şi acolo vor fi toate organele tale şi de aceea pătrunderea cornului tău va fi plină de viaţă şi cu totul vindecătoare.
    Alistair, nu vei vărsa lacrimi, iar pielea ta va fi râu de parfumuri; pielea ta va fi pielea lumii, barba ta va fi sunetul vântului, inima ta va bate o singură dată pe lună, în momentul foarte precis când luna nu mai este rotundă. Labirintul nostru, al pisicilor vii, vor fi vasele tale de sânge, tu prin ele vei merge şi prin ele vei curge. Vei ajunge în minţile oamenilor, căci vârsta gnomilor şi a spiriduşilor s-a încheitat. S-a încheiat şi vârsta pisicilor. Acum e vârsta ta, tu vei fi singur şi vei fi în toate şi de nimic nu te vei lega, deşi toate prin tine vor fi legate. Alistair, acum pregăteşte-mi lapte cu miere, căci limba cristal prăfos s-a făcut de toate vorbele astea.
    Aşa sfârşi motanul cel rozaliu de vorbit, iar în timpul acesta, Alistair, făra să vrea, fără să ştie, se mişca prin casă ca un cocon de fluture, dar unul luminos, unul neînfăşurat. Rotirile sale lăsau urme în aer, astfel că, atunci când totul se sfârşi, cu toate că nu prea era clar ce se sfârşeste şi ce începe, Alistair stătea ca trăznit pe un scaun, era mai înalt, ba chiar căpătase şi un fel de trup lucios, iar pe cap îi lucea un corn care se rotea continuu şi, la scurt timp, se facu nevăzut. În aer rămăsese, ca o lampă suspendată, un cilindru alburiu, ţesut din mişcările fostului spiriduş stăpân de pisici. Motanul rozaliu linse tot laptele cu miere, apoi se duse direct în barba lui Alistair şi se ascunse acolo.
    Din când în când Alistair îşi mângîâa barba portocalie
    ce creştea grăbită şi şerpuitoare, încât, pentru a o tăia,
    se folosea de un fierăstrău cu 777 de zimţi număraţi de la stânga la dreapta
    şi 888, de la dreapta la stânga.
    Auzind despre pilozitatea labirintică,
    toate pisicile oraşelor înţepenite se dezmorţiră
    şi o porniră spre fostul spiriduş.
    Acesta, cum simţea o nouă pisică în barbă,
    o străpungea cu cornul său organatic
    şi se făcea peste ea stăpân.
    Drept răsplată, motanul rozaliu îi oferi un ochi mare nevăzător,
    pe care nimeni nu-l putea vedea,
    o gură bâlbâită neînţeleasă şi, fără pripeală, la final,
    îi încredinţă oul cât o nucă, cu coajă de portocală.
    Alistair îşi întrebă închipuirea cu clipocit cristalin
    dacă trebuie să accepte toate aceste daruri,
    dar închipuirea, fiind răcită şi răguşită,
    nu-i putu spune decât „ahimdram”.
    Rămase astfel Alistair să descifreze acest cuvânt,
    când, ca dintr-un nicăieri ce cuprindea totul,
    Râsomiana, zeiţa spiriduşilor,
    îi întinse mâna ei lăudată din arbore de cacao
    şi îi şopti ceva despre ascunzătoarea pisicilor lui dănţuitoare.
    Şotron, şotron, şotron… doar asta suna în mintea lui Alistair, când s-a trezit. Şi pentru că nu ştia ce e şotronul, a mers să se spele, dar era mult mai înalt decât locul unde se spăla de obicei, un vas mic, de cuarţ. Corpul îi era altfel, era plin de ascunzişuri şi denivelări, simturile îi erau altfel, vedea până departe şi până în adânc. Aproape că ceea ce se întindea în faţa ochilor săi nu mai avea nico separaţie. Îşi simţea cornul de pe frunte şi singura senzaţie pe care o avea era aceea de a merge printre oameni, de a-i adulmeca şi a le ghici gândurile, simţurile pierdute mai ales. El îl ghida; el îi traducea toate lucrurile ciudate pe care le auzea. Nu-i mai era dor de pisici; acum parcă i se făcuse dor de el. Era altcineva; era poate chiar sufletul lumii.
    „Melme, melme, siere te
    Servi, rete, uti, dono,
    yaaaaaaaammm
    ifffaiii ifffaiii iffffaiiii
    yaaaaam
    yaaaam
    sio
    Asta visase Alistair. Încă nu ştia ce e, astfel că ieşi din casa straveche, să plece printre oameni.”
    Limba stafiască nu suna deloc cum v-ar plăcea să credeţi, adică stihiită, sau ca a tulpinilor vechi, noduroasă în călcâie sau glandureica. E mai degrabă cu multe vocale închise, oleacă verzui, cu gust coclit, dacă le rulezi prea mult şi le pierzi glotal, dar cu rezonanţe perfecte când le fierbi puţin labial şi post prandial.
    În primul rând în limba stafiasca nu poţi avea nici cea mai neînsemnată încredere pentru că este limba nenimenilor. Este o limbă întoarsă din drum, ce s-a dorit să fie, dar n-a avut puterea de-a uzurpa ceva, o noţiune, un îndemn, o nebunie, ceva…
    Este o limbă moartă. Nimic mai fals. e vie, e după colţ, te-aşteaptă. Este o limbă care păşeşte pe caldarâm alături de tine, înaltă, cu buze verzi şi vino-ncoa aghesmuiet. Ştie multe limba asta şi mulţi o ştiu pe ea. Unii din copilărie, când scârţîia uşa şifonierului noaptea, sau se izbea fereastra fără foc, fără fum, adică din nimic. Cine ştia să asculte, o auzea… şi-odată invatată, n-o mai uita…
    M-am înfiorat când a venit vorba despre limba stafiască. Uitasem de ea, aşa cum uitasem de bântuita ceaşcă cu cireşe amare în care a căzut Alistair, centrum mundi, cu amintirea pisicilor fierbându-i în sânge. Câtă dramă, atâta tragedie, poor Yorick. Şi făcutu-s-a dulceaţă din cireşele cele amare, şi pierdutu-s-a spiriduşul şi cu el toate pisicile noastre cele albastre.

  47. mesmeea cuttita Says:

    va sa zica sa, va sa zica asa… 🙂

  48. FID DeScribor Says:

    Pai e foarte mare ajutorul. Si nu cred sa fie ceva de ajustat, mai bine sa ramana asa scamosat in maniera „chatolina”. Daca Alistair va avea candva o iubita, se poate numi Chatolinne.

  49. Anemone Says:

    e super. nici nu-ti vine sa crezi ca nu ne cunoastem. desi interventiile mele suna putin distal, totusi e un text tigrat-integrat. Feilcitari mesmeiosilor iar Mesmeii, multumiri de gazduire!

  50. FID DeScribor Says:

    Alta data poate inventam o linie de imbracaminte pentru specia lui Alistaire. Sa se cheme Chat-Eau Ligne, exclusively at Alistair & Co, by Mesmeea Inc.
    🙂

  51. mesmeeacuttita Says:

    poate vom si chatolinniza candva, cine stie cand, mai ales ca pe alistair l-am asteptat ca pe godot (ce-i drept, mi-a scris pe mail! :))

    ca para-gazda sunt multumita de ce-a iesit, mai departe vom vedea cum vom drege lucrusoarele…

    Mesmeea INC – nu-mi displace ideea (era sa scriu „iudeea”!), dar sa fie o corporatie pe parfumuri, calatorii si xocolatl…

  52. FID DeScribor Says:

    Sau Mesmeea Ink(a):)

  53. mesmeea cuttita Says:

    … ma gandesc ca, daca blogul mesmeic este un soi de cartulie aparte (de para-vrajitorie), sa pastram exclusiv aici deliciosul cadavru izbutit. initiat de la istoria pisicilor lui alistair!
    … pana ne vor veni niscaiva idei majore! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: