șnurul tiffanic

Ediţia Tiff din 2010 m-a provocat cu vreo cincisprezece filme la care am poftit flămândă (oferta fiind destul de spectaculoasă), chiar dacă, în cele din urmă nu am ajuns la toate. Drept care voi puncta aici (oarecum din elicopter!) doar filmele la care am ajuns.

Mother (regia Bong Joon-ho), film coreean foarte bine făcut despre limitele de a fi mamă şi de a fi fiu. Poate fi legitimată o asemenea legătură de sânge până la crimă? Dacă un fiu retardat ajunge să ucidă din greşeală, trebuie să fii până la capăt mamă, camuflând crima fiului ori chiar ajungând tu însăţi, mama, să ucizi? Mother e o peliculă abil prelucrată în nuanţarea parametrilor etici încălcaţi, cu o scanare psihologică performantă. Să fie limpede: nu e vorba de incest, complex al Iocastei sau cine ştie ce alt grăunte psihanalitic ori psihanalizabil. Interpretarea cuplului fiu-mamă este excelentă.

Ellie Parker (regia Scott Coffey): regizorul este un emul parţial al lui David Lynch (de altfel, a jucat, pe când era adolescent, în Mulholland Drive!), care a învăţat şi lecţia lui Federico Fellini despre metafilm (meta-actorie, în acest caz). Naomi Watts ar merita premiată pentru jocul ei multiplu, un one woman show, filmul pretându-se la o masă rotundă cu studenţii de la actorie din orice ţară care are o facultate de teatru şi televiziune. Cine şi ce este o actriţă care, deşi foarte bună (aproape genială), nu are şansa să fie angajată şi creditată; care sunt graniţele dintre talent şi pragmatism, dintre interpretare gravă şi mercantilism, dintre factotum şi zădărnicie. Este arta actorului o formă maximă de carnavalesc care poate aliena?

Imaculata concepţie a peştişorului albastru (regia David Russo) este un film bizar, o comedie cvasi-metafizică, plusând pe un neopsihedelic declanşat de o ciudată toxicomanie alimentară: bărbaţi intoxicaţi alimentar halucinează cu tendinţă şi ajung să procreeze nişte mutanţi, nişte peştişori albaştri fără gură şi nas, care mor la cinci minute după expulzare. Totul se petrece în lumea angajaţilor de la salubritate, iniţiaţi în dimensiunea dejecţiilor umane. Halucinaţiile din film sunt amuzante, dar pelicula e absurdă în chip gratuit, iar grotescul este unul kitsch. Aşa încât filmul merită văzut doar de către amatorii de neopsihedelic experimental şi riscant.

Povestiri din Kars (regia Ozcan Alper) este un film turcesc epic, cu istorii mici de viaţă înşirate ca mărgelele. Primitivitatea şi naivitatea sunt lucrate în filigran psihologic. Este un film plăcut pentru dimineţile povestelnice.

Păpuşa pneumatică (regia Hirokazu Koreeda) este unul din rateurile pentru care am optat fără să ştiu ce voi şi afla-găsi. Filmul se doreşte a fi teribilist, dar se dovedeşte a fi infantil şi rizibil. El putea fi construit pe tema Golemului postmodern (păpuşa gonflabilă care primeşte viaţă), dar îşi ratează miza. Absurdul este exploatat pueril, de aici eşecul.

Amer (regia Helene Cattet, Bruno Forzani) este cel de-al doilea rateu în opţiunile mele la ediţia Tiff din 2010. În caz că nu există deja genul horror senzual, îi croiesc eu acum tipologia onomastică. Experimentalismul tehnic al filmării nu poate salva filmul lucrat execrabil la nivelul subiectului: o fetiţă iniţiată în magia terifiantă a morţii, care la maturitate nu se poate sustrage blestemului de a fi ucisă ea însăşi de duhul dominator malefic al familiei sale. Deşi are destule ingrediente care ar fi putut captiva publicul (carne, voluptate, sânge), filmul eşuează în hilar.

Alamar (regia Pedro Gonzalez Rubio) este un semidocumentar captivant despre viaţa unui copil împărţit cultural şi ontic între mama sa italiancă şi tatăl său indio, trăitor în barăcile suspendate pe mare din Mexic (unde se află al doilea mare recif de corali din lume). Copilul este iniţiat în viaţa marină şi insulară, iar demersul este construit ca o poveste realist-magică. Un film despre adulmecarea şi testarea simplă a paradisului la îndemână.

Am omorât-o pe mama (regia Xavier Dolan) – excelent film despre relaţia tensionată şi tăioasă dintre mamă şi fiu: revolta fiului are corespondent perfect în revolta mamei, iubirea e şi ură, ura e şi iubire (nimic psihanalitic). Comuniunea este şi alienare, iar alienarea duce, paradoxal, la fărâme de comuniune. Merită văzut cu prisosinţă.

Canin (regia Yorgos Lanthimos) este un film grecesc dur psihologic, dar performant (l-am perceput mai violent decât Salo de Pasolini sau Antichrist de Lars von Trier, ca să dau doar două exemple notorii). Trei tineri (două surori şi un frate), cu vârsta de peste douăzeci de ani, sunt crescuţi autist de părinţii lor, închişi în casă, cu deprinderi suprarealist-absurde (solniţa e considerată telefon, pubisul e claviatură, zombie e o floare galbenă, pisica este proiectată a fi cel mai cumplit animal de pradă). În mod previzibil se ajunge la scene violente (pisica ucisă cu foarfeca de grădină, incest impus între fate şi soră, hominizii crescuţi şi antrenaţi să latre, în patru labe, ca reacţie la ceea ce se află dincolo de gardul despărţitor al casei-închisoare). Este creat inclusiv un frate (imaginar) reprezentat de gard şi de dincolo de gard! Regia nu este de talia lui Pasolini ori Trier, şi nici actorii, dar filmul este foarte bun, frisonant, şocant, inedit, ultrabizar. Canin este de fapt un film despre mutaţiile discursului sau despre discursul mutant: cuvintele normale ajung să semnifice altceva; făpturi care ar fi trebuit să fie normale sunt exagerat de anormale, prin dresaj. Limbajul este pervertit şi implicit omul este pervertit, practic totul este alter, bolnav şi mai ales nevindecabil. Psihologic, filmul este o performanţă a anormalităţii care, până la un punct, pare normalitate. Mama şi tatăl sunt demiurgii răi, tendenţioşi, printr-o procreaţie intenţionat otrăvită.

Nimfa (regia Pen-ek Ratanaruang), film thailandez, parţial tarkovskian, în sensul în care pădurile misterioase ale lui Andrei Tarkovski încă mai fascinează regizorii, indiferent de naţie. O astfel de pădure este şi cea din Nimfa, marcată de o sacralitate terifiantă. Într-un arbore anamorfotic se ascunde un spirit (daimon) al pădurii, un duh femeiesc şi parţial succub. Ea imprimă pădurii un aer tainic şi punitiv (pentru agresori), în acelaşi timp, iar uneori răpeşte bărbaţii fie pentru a-i devora, fie pentru a-i infuza cu mister şi erotism. Nu are niciun rost să rostesc aici povestea pe îndelete, aşa că voi spune doar că rolul pădurii este să resemantizeze existenţa (şi nu în sens ecologist – ar fi fost facilă această soluţie): cei răpiţi de nimfă vor fi reinvestiţi ontic sau vor muri. Filmul este pentru spectatorii răbdători şi împătimiţi după detalii.

Road movie (regia Dev Benegal) s-a dovedit a fi un film indian adorabil, ironic, recapitulativ, metafilmic, despre o insolită şi improvizată caravană cinematografică silită de împrejurări. Un film aproape şeherezadic în felul său indian!

Nu am ajuns la filmul coreean Cafe Noir (regia Jung Sung-il) şi nici la filmul american Cold Souls (regia Sophie Barthes)! Deși aș fi poftit!

Anunțuri

19 răspunsuri to “șnurul tiffanic”

  1. FID DeScribor Says:

    Si mai bine suna povestirea filmelor cu pricina, ca si titlul „Snurul tiffanic”!
    Eu tot mai sper sa se invredniceasca oarece regizori romani sa se mai uite si prin cartile poetilor si prozatorilor de pe aici, ca au la ce, slava cerului (de deasupra Romaniei, in cazul de fata 🙂 ).
    Din celelalte, poate „Nimfa”.

    • mesmeeacuttita Says:

      da, nimfa a meritat, dar si alamar, am omorat-o pe mama ori tulburatorul si frisonantul canin!
      poate inventam un colier botezat snurul tiffanic (un tiffany de blog)!?

  2. ora25 Says:

    10 filme dintr-o lovitură, huh, pe lângă cele din zilele trecute…
    care-i diferenţa între păpuşa gonflabilă şi păpuşa pneumatică? 😀

  3. mesmeeacuttita Says:

    papusa gonflabila si papusa pneumatica este o papusa … pneugonflabila sau gonflapneumatica, adica tot acelasi drac!
    numai ca titlul a fost tradus in doua feluri chiar de organizatorii tiff, de aici incurcatura! iar mie mi s-a parut mai altfel sa-i spun pneumatica si nu gonflabila (care suna deja comun) 🙂

  4. mesmeea cuttita Says:

    pneumotorax, pneumologie, dar ce-ar fi sa inventam pneumoblogul?!
    semneaza pneumomesmeea…

    • ora25 Says:

      eu mă gândisem instantaneu la un altfel de pneu. la pneuma de origine aristoteliană desfăşurată de culianu în „eros şi magie” 🙂 dar altfel, de multă vreme cred că pneumona e soră cu anemona.
      cât despre pneumoră, categoric sună a tumoră 😀

  5. mesmeea cuttita Says:

    eu zic sa inlocuim pneumora cu pneudora, din motive onomastice tainice!

    ar putea fi si pneutermidora 🙂 (culianu ar mustaci, cred)

    cat despre anemone o sa le impletim cu rexone, ihih!

  6. FID DeScribor Says:

    Da, merge si un tiffany de blog si un pneumoblog. Ar fi cu siguranta niste aristoblogi, adica niste aristocrati in blugi, pardon, in bloguri. 🙂

  7. mesmeea cuttita Says:

    iar noi suntem niste „aristofani” sau aristopneumatici? 🙂 sau pneumoaristofo(so)cratici?

  8. valeriu Says:

    Desi, fireste, nu am ajuns la nici unul din filmele mentionate, aleg Imaculata conceptie a pestisorului albastru.

  9. valeriu Says:

    Am uitat sa spun: invidiez pe doamnele si domnii din Cluj.

  10. mesmeea cuttita Says:

    gentilissimo Valeriu! 🙂
    (nu sunt sigura, totusi, ca vi s-ar fi potrivit filmul pentru care ati optat, in schimb cred ca v-ar fi placut povestirile din kars si alamar)

  11. adriana stan Says:

    canin – care mi-a placut la fel de tare – eu l-am gasit apropiat de haneke. partea care mi-a confirmat percutanta filmului e că la proiecția la care am fost, s-a lăsat cu semi-leșinuri & afurisenii explicite către agentele tiff din partea unor fătutze liceene și a categoriei seniorale (3 d-ne cu baston și de 70 plus). acestea nu văzuseră ”în viața lor o porcărie mai mare” 🙂
    dsp cafe noir – pot să vă spun că s-a ieșit în masă, iar eu am rezistat la 1 oră și 40 din cele 3 și 20 doar ca să fiu recompensată în partea a 2 a a filmului cu cîteva cadre foarte lungi și într-adevăr senzaționale. dar per ansamblu, film cam pretențios și neșlefuit, pe care îl duceau în spate o imagine remarcabilă și cîteva scene ultracalofile.

  12. mesmeeacuttita Says:

    gracias, adriana, iata ca ambele „caninizam” (si canonizam, hiha!) acelasi film. cred ca e mai socant decat haneke, dar inrudit cu el, prin autismul silentios!

    deci asa cu promisul si laudatul film „cafe noir”!
    ramane sa il vad de pe un dvd cadorisit…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: