cheia-de-la-gât

Cred că mai toți am purtat cheia la gât atunci când am fost copii: părinții noștri voiau să se asigure că nu o vom pierde. Și mai ales voiau să fie siguri că putem oricând să intrăm în casă, chiar și atunci când ei nu erau acolo. Pe la cinci ani, când ai mei mi-au agățat întâia dată cheia de gât (până pe la zece ani a durat lucrul acesta, când am deprins vreo doi ani să port cheia la încheietura mâinii, apoi în portmoneu), eu am priceput nu știu de ce un lucru aiurit: că din casa noastră (era un apartament cu 2 camere, baie, bucătărie, hol) se putea intra de fapt în alte case sau în alte locuri. Drept care eram cât se poate doritoare să intru în casă atunci când ai mei nu erau acolo, ca să caut alte locuri, acele locuri noi care se găseau în apartamentul nostru, dar care nu erau vizibile. Întotdeauna mi-am închipuit că intrarea spre alte locuri se făcea prin șifonier. Și îmi plăcea grozav cuvântul acesta – ȘIFONIER, care astăzi nu se mai folosește. Prin urmare, destul de des ai mei mă găseau ghemuită în șifonier. Îmi plăcea acolo, era ca un cuib. Stăteam cuminte pentru că, deși nu găsisem vreo intrare secretă, eram convinsă că obișnuita cheie de la gât avea să îmi folosească la ceva. Ei, bine, nu am găsit niciodată vreo intrare din șifonier, așa că după vreun an de zile am lăsat-o baltă cu scotocitul: dacă mai stăteam în șifonier o făceam pur și simplu fiindcă era bine acolo, printre hainele aruncate la grămadă, printre pături, plăpumi, perne. Când am împlinit, însă, șase ani am descoperit altceva care avea să compenseze negăsitul vreunui loc ascuns de intrare din șifonier! Anume: am descoperit că de pe balconul nostru puteam sări în balconul vecin. Îmi plăcea atât de mult să trec dintr-un balcon în altul încât săream la vecini chiar și atunci când familia cu cei trei copii își făcea somnul de după-amiaza. Până când ai mei au descoperit săriturile mele dintr-un balcon într-altul și mi-au explicat pentru întâia dată ce este aceea moarte prin cădere de la etajul patru. Cum nu eram pisică și nu aveam nouă vieți, am priceput în cele din urmă.

Anunțuri

28 răspunsuri to “cheia-de-la-gât”

  1. ora25 Says:

    ei, eu aveam o colegă care se căţăra din etaj în etaj, dat fiind că balcoanele aveau nişte borduri metalice de care te puteai prinde cu mâna. era cred important şi faptul că era mai mult mai înaltă decât noi. în plus am un văr care se urca pe ferestrele cu grilaj ale şcolii. de la etajul doi s-a desprins grilajul şi a căzut cu el cu tot. şi-a spart capul, şi-a rupt un picior, în rest toate bune.
    şifonierul e casa multor copii, vezi narnia. mie mi se pare că orice şifonier ar trebui să coboare ca un lift în miezul pământului.

  2. mesmeea cuttita Says:

    sifonierul e un sipet si doar apoi un lift invesmantat. in sifonierul meu din copilarie se gasea inclusiv fosta rochie de mireasa a mamei. dar si o multime de perne.
    nu cred ca as fi cazut niciodata din balcon, dar, nefiind pisica, enfin…

  3. jeniact Says:

    şifonieru e haleală pentru nas. cînd întram acolo, sau mă rog, doar deschideam larg porţile mirositoriei, mi se căscau nişte nări largi, ca nişte zburătoare, şi mă afundam în perne, lenjerii, tot felul de acte, cojoace, căciuli, rochii, feţe de masăăă. mirosul de şifonier e foarte ciudat şi interesant, acolo în şifonier îi găseam pe mama şi pe tata, mult mai tineri, chiar mici, de jucat cu ei. cel mai mult şi cel mai mult mă torpileam de la mirosul de naftalină. ieşeam perfect îngreţoşată (la propriu) de acolo, ameţită, mai ales mirosul de naftalină ţi se urcă într-un fel anume în piept

    • mesmeea cuttita Says:

      ce fain spus – „mama si tata, mult mai tineri, chiar mici, de jucat cu ei” aflati in sifonier!
      era o matrioska sifonierul… un marsupiu plin cu tot felul. juca de fapt rolul mansardei, al podului (de care aveau parte cei care locuiau la casa, si nu la bloc).

      • jeniact Says:

        acuma dacă m-aş băga iar în şifonier, m-ar umfla rîsu, aş ieşi repede de-acolo! şi apropo, jeni, cîte lenjerii necălcate şi neapretate 😀

      • mesmeea cuttita Says:

        🙂 probabil ca altcineva se va salaslui in sifornier peste vreo cativa ani!
        dar depinde ce va gasi acolo, adaptat la propria fantezie (care nu stiu cum mai este – ma refer la vremuri)

      • jeniact Says:

        hiii, ce-am zîmbit cu gura pîna la urechi la o aşa imagine 🙂 🙂
        de-abia aştept, cred că e grozav să-ţi faci veacu de om mare pe lîngă o copilărie de pici

  4. jeniact Says:

    cheia-la-gît îmi aminteşte de gestul aplecat, că nu scoteam cheia ca să deschid uşa, coboram gîtu la nivelul yalei, cred că toţi făceam aşa. şi senzaţia de metal rece pe piele cînd o băgam sub bluză

  5. mesmeea cuttita Says:

    asa e cu bluza, imi aduc aminte si eu. parca se lipea de piele o soparla zeiasca si muta… iar cheia putea sa fie si de la un templu!

    • jeniact Says:

      sau un bănuţ care după aia era călduţ, dezlipit de la piept. cred că Acuma templul e foartefoarte mic, şi cheia, la o adică pusă iar la gît, ar fi prea uriaşă şi l-ar sufla ca pe-o păpădie

      • mesmeea cuttita Says:

        … adevarul este ca, uneori, cheia cu pricina era lasata si sub pres, sub stergatorul de picioare sau covorasul de la intrare, dar foarte rar, fiindca incepusera sa intre in circulatie hotomaniile!

        ba era chiar si o cheie-bijuterie la o adica!
        (eu mai aveam o cheie minuscula de la o cutie frantuzeasca de bomboane)

    • jeniact Says:

      cheiţele cred că sunt foarte preţioase. minuscule şi pişpirice nu pot păzi decît o proprietate ultrainocentă, şi cred că-s folosite aproape exclusiv de oamenii mici.

      daa se mai găseşte, din cînd în cînd, şi cîte-un om mare cu cheiţă la el…

      • mesmeea cuttita Says:

        pai eu marturisesc ca mai am cheita de la cutia frantuzeasca de bomboane, fiindca si acum mai tin niste lucrusoare in ea…:)

      • jeniact Says:

        mesmeea cu cheitta 🙂

      • mesmeeacuttita Says:

        … s-ar cuveni sa fac vreo copie la cheita? (pentru jeniact)

      • jeniact Says:

        ce drăguţ ar fi!
        să am şi o cheiţă, chiar şi-o copiuţă! o copie care să poată doar încuia la loc… de descuiat, numai posesoarea de drept

      • mesmeeacuttita Says:

        jeniact e pandicioasa si pofticioasa la cutiutele altora 🙂

      • jeniact Says:

        hihihihi, da am fost momită un pic, totuşi 😀

  6. Valeriu Says:

    E ciudat: dar io nu-mi aduc aminte sa fi purtat vreo cheie (fermecata) la git. Iar de sarit dintr-un balcon intr-atul nici vorba, fiindca stateam la parter. Va invidiez, Ruxandra, pentru cheie. O mai avetzi pe undeva?

  7. mesmeea cuttita Says:

    s-a schimbat cheia aceea de cateva ori, asa incat aceeasi nu mai poate fi vreodata. dar la piata de vechituri inca se mai gasesc niste mostre interesantisime…
    fiindca se vand pe nimic, astazi, destule chei de la case aristocrate si mai putin aristocrate, dar ale caror usi si yale erau complicate odinioara. poate daca o sa cumpar o astfel de cheie de la piata de vechituri voi si gasi noua intrare in vreo lume!

  8. coramica Says:

    Eu aveam boala sa ma bag in lada cu haine de pat, sa ma ascund acolo. Cheile ma enervau pe vremea aia.

  9. mesmeea cuttita Says:

    🙂 lazile cu haine isi aveau si ele rostul lor de cuib si scotocire!

  10. thecreatrix Says:

    saream si eu din balcon in balcon la etajul 4 şi imi plăcea să dorm pe balcon, era o voluptate incredibilă să fac asta, nu ştiu de ce, puneam plapume pe jos şi dormeam. şi făceam dovleac scobit, adică imi făcea tata şi puneam lumânare in el, jack the pumpkin king.

  11. mesmeea cuttita Says:

    ce coincidenta (vorba personajelor din cantareata cheala!)… ca a fost vorba tot de etajul 4!
    plapuma puneam vara sub bancile de afara si ne imaginam ca stam in corturi…

  12. melancord Says:

    bine v-am găsit şi pe blog!
    postările d-voastră funcţionează ca nişte madlene textuale. pentru mine, ‘şifonierul’ a rămas o vocabulă pudrată cu şofran, care mi-a fermecat o bună parte din copilărie, până pe la vreo şapte ani, când mi-am prins un deget între peretele şi uşa lui. de fapt, a fost mama. pentru că şifonierul era locul în care mama punea cămăşile şi pantalonii la “şifonat”. apoi, aveam unul în bucătărie, lângă dulăpiorul cu mirodeniile bunicii, şi hainele de casă pe care mă foiam în el, de la capoate la bluze şi fuste, mă duceau cu gândul la foşnetele de dincolo, din bucătăria cu oaspeţii bunicii. odată ce mă vedeam închis acolo, lumea reală devenea lumea de dincolo şi, mai pervers, spaţiul îngust al şifonierului devenea lumea reală; nu trebuia să caut o uşă spre lumea de dincolo, tocmai uşa verde pe care-o-nchideam după mine devenea poarta spre cealaltă lume: lumea de dincolo de uşă, din spatele sau din faţa uşii, lumea din care veneau şoaptele, ţipetele şi tăcerile din bucătărie. şi fireşte, când ieşeam, toate hainele erau şifonate.

    un proaspăt (încă) blogger (http://melancord.wordpress.com/)

  13. mesmeea cuttita Says:

    frumoasa istorie melancorda! aromata si proustiana ca la carte.
    si bun venit in bloggusland, cu toate riscurile! 🙂

  14. melancord Says:

    mulţumesmesc! 🙂

  15. Jurnalul ipohondrului Says:

    cheia nu am purtat-o niciodata la gat. o tineam mereu stransa in pumni.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: