oasele tale sunt atât de ușoare încât ar putea fi ghemotoace de vată
eu dorm acum iar tu ești mort
eu dorm acum și moartea ta cade peste mine ca un cearceaf ud
răsucesc acest cearceaf și mă lovesc peste coaste ca să ies din somn
și mi-l leg în jurul capului ca o spălătoreasă
uneori îți zăresc dinții-n mentol
și mă abțin să vin cu buzele către ei
fiindcă tu ești mort iar eu dorm
eu dorm și stau acum încleiată
genunchii la gură genele sigilate gâtul pudrat
mă abțin să vin cu toracele alungit spre tine
fiindcă știu deja ce vrei să-mi spui
de-acolo din moartea ta cu numele scris
întunericul are clopoțel de lepros.
Mesmeea Cuttita's Blog 
aprilie 29, 2010 la 2:28 pm |
Poemele de aici se intorc la fel ca buclele din imagine, revin la forme dinainte si merg in acelasi timp mai departe – pregatirea aceasta pentru o stare interzisa si poate periculoasa, cuvintele care nu mai au retinerile si nici violentele neofitilor, clopotelul acela teribil care ce sunet teribil va fi avand.
aprilie 29, 2010 la 5:48 pm |
da, starea este interzisa (sau deocamdata interzisa), dar ce va fi mai incolo nu se stie. iar clopotelul de lepros suna asa cum stim cu totii…
aprilie 29, 2010 la 2:35 pm |
moartea cearceaf ud e ca o semi-moarte deci mai rea. dar eu mă bucur că o să fur şi am să răstălmăcesc cum îmi trebuie mie şi de-acum încolo o să tot spun că lumina are clopoţel de lepros. îmi trebuie!
aprilie 29, 2010 la 5:49 pm |
moartea e un cearceaf ud de multe feluri… poate ca gestul de „spalatoareasa” este cel care ar putea descifra cearceaful ud al mortii!
aprilie 29, 2010 la 4:32 pm |
gîtul dormitei mi-a amintit de nişte femei misterioase ce aveau creierul fardat (sunt moartă, ca să zic aşa 🙂 după imaginea asta), de un poem c-o moarte ce intră pe gură ca o licoare şi cineva dansează nebuneşte exact şapte ore. credeam că ea s-a încleiat în somn ca să ajungă mai bine la mortul ei dar cred că de fapt, fiind poemul celui mort, el o pîndeşte pe ea
aprilie 29, 2010 la 5:51 pm |
acum ea nu danseaza sapte ore, ci el moare saptezeci de ore. e mortul ei sau poate nu este. oricum poemul e al celui mort.
aprilie 29, 2010 la 5:07 pm |
Are ochi frumoși, fie iertat!
aprilie 29, 2010 la 5:52 pm |
fie iertat, cu adevarat fie iertat (daca are ce sa i se ierte)!
aprilie 29, 2010 la 6:55 pm |
„Intunericul are clopotel de lepros” e foarte bine spus, definitiv.
Am citit ca leprosii loveau, de fapt, niste fiare unele de altele ca sa-si semnaleze prezentza. Clopotelul costa mult, mai ales daca era de argint. Leprosii mai purtau, cica, si niste cozi de vulpe legate de straie…
Oh, ce lectura meschina pot sa fac!!!
aprilie 29, 2010 la 8:37 pm |
nu stiam de cozile de vulpe folosite de leprosi, dar banuiesc ca aveau un rost magic intrucatva.
cat despre clopotelul de argint, putea fi de arama, la urma urmei. ce conteaza aici cred ca este intunericul…
aprilie 30, 2010 la 3:44 pm |
(off topic) azi te-am auzit oftând
aprilie 30, 2010 la 3:50 pm |
am si oftat la biblioteca, pe scaunul cititoresc, cu spatele teapan!
aprilie 30, 2010 la 6:55 pm |
Ma gandesc si la gestul de spalare a oaselor e frumos, e curat, oricat de morbide ar fi reflexele noastre de interpretare. Si ele nu doar ca se albesc, ci se si usureaza; imi amintesc acum un vers suprarealist in care se spunea „si din clopote cadeau bucati mari de vata”.
Iar gestul spalatoresei sau al celui care spala (ceva din panza, in orice caz, o panza care devine grea atunci cand e imbibata de apa) are si el ceva intr-un fel magic, de resuscitare, prin miscarile repetate, sacadate, in sus, in jos, circulare, pana la epuizare.
Cearsaful care se ruleaza, se infasoara, e un fel de substanta poate, de urma a celuilalt, dorinta de a-l pastra langa tine, chiar daca numele e deja scris, chiar daca se aude acel clopot minuscul, terifiant si, in acelasi timp, firesc poate…
Iar ultimul comentariu, minus biblioteca si cititoresc, e numai bun de pus in poem; sau poate in alt poem.
aprilie 30, 2010 la 8:32 pm |
spalarea oaselor e ca un fel de pieptanat al parului care nu mai exista, care s-a dus. cat despre oase, ele se usureaza, asa cum prea bine spui, si poate chiar pot zbura de unele singure, fara vreo viata intr-insele.
spalatoreasa este spalatoareasa doar launtric, nu si exterior. ea isi leaga cearceaful in jurul capului mai degraba ca un fel de coronita. fiindca nu e vorba despre un giulgi. este drept, insa, ca cearceaful ud contine o moarte la fel de uda sau o umbra uda a celui care a fost.
prin urmare, eventualul vers sugerat de-scriboriceste ar fi – „am si oftat pe scaun cu spatele teapan”?
mai 1, 2010 la 6:23 am |
Spalatoreasa e poate sora cu florareasa, din alt poem. Da, cam acela ar fi versul.
mai 1, 2010 la 7:13 am |
asa este, am fost putin oarba daca nu mi-am dat seama pana acum!
mai 21, 2010 la 7:13 am |
e un poem cadentat in ritmul sau interior.ultimele doua versuri imi plac cel mai mult.