
L-am aflat pe evanghelistul pocit, aripa hidoasă nu i-am zărit-o, dar i-am simţit duhoarea frumoasă. Fetiţele-vrăjitoare m-au purtat cu nădejde către el, voiau să ating fiara, botul negru al bestiei să-l sărut în gloria pierzaniei. Horcăiala de spînzurat suna a fărădelege, dar eu o cîntam cu degete de pianist şi-mi spuneam pe cînd năpasta se afla deja în mine: iată-ţi fratele, gîtuitorul care-şi scormone-n răni, cu bucurie ascunsă.
Priveam pîngăritorul pîngărit, mîngîietorul noroiului, cel ce-mi făcea semn pe frunte cu tăciunele. O, efeb rîios, de cîte ori strigat-am ca să scap de scîrba de tine! Frumuseţea ta era răzvrătită, dar lepra ta părea aurie, cu fărîme de evanghelii uitate pleznindu-ţi pe limbă. Eram doar un mercenar femeiesc, dar ştiam îndeajuns, lacomă te vînam aşa mort cum erai, veşmîntat în piele boţită, zgîrietor de icoane scuipate cu sfiiciune. Ştiu, focul tare mîntuie bătrîneşte, cu de-a sila.
Ce voi face cu Dumnezeul învechit, milostiv? Căci prăbuşirea-i o scară ruptă şi, vai, desăvîrşirea-i uşoară prin nesfinţenie.
Stîrv erai, hoit cu unghii crescute, dar şi preoţel zeflemitor. Satanael, strigam şi dănţuiam, născocind vremea în care aveai să te întorci printre noi. Nu jinduiai după gloata-nţelepţilor şi mai puţin încă după jivinele femeieşti. Ce să-ţi fi strigat gură la gură? Mîntuieşte-te, mîntuieşte-te? Aveai un har turbat şi în ciuda hoitului tău erai un fel de schivnic.
Corpurile îngerilor erau spirale vii şi corpul tău ne-nviat atîrna diform botezat. Nu-ţi era teamă nici chiar de marele foc zănatic, ardeai în el răsucindu-te binecuvîntat ca o clopotniţă. Să te fi strigat pe numele lui Satanael, nu ţi-ai fi acoperit urechile cu rugăciuni aţoase? Răsai, vraciule tînăr, pentru tine aş plînge pe gură ca o fîntînă pervertită, dar nu ca sora mieilor, ci ca stareța lor dezlănţuită, oaia beată şi neagră.
Batjocură îndeajuns a căzut, mînie, scîrbă şi încă o dată scîrbă muritoare. Dar nu-mi voi pierde minţile, rătăcirea nu mi-este prădalnică. Dinăuntrul febrelor mlăştinoase aştept.
Înger îndiavolit cu voie, desfătare scrîşnită şi-nviere mortificată. Vino, magule! Vizionari bătrîni urlă-mprejur cu zădărnicie, fără putinţa înnoirii. Eu sînt altceva şi nu mă mîntui oricum.
(Fotografia lui Rimbaud – pe când avea în jur de 30 de ani și se afla în Yemen – a fost identificată relativ recent. Eu am primit-o de la Andrei Codrescu. Poemul de mai sus a fost scris acum 15 ani, este un remake după Un anotimp în infern și face parte din Oceanul Schizoidian. Pentru știu-eu-cine-și-de-ce.)
aprilie 22, 2010 la 8:17 pm |
Sa fie Rimbaud oare?
Si eu am vazut mai demult, foarte demult, intr-o revista literara, o fotografie a lui R. din anii 80. Avea barba? Sau poate ma insel?
aprilie 22, 2010 la 8:27 pm |
Nu, nu avea barba. Era una din cele doua fotografii in costum de culoare deschisa (alba?). Cam atitea am apucat sa gasesc pe net, in afara pozei prea cunoscute, de pe cind R. avea vreo 20 de ani. Poza oferita acum de Ruxandra inca nu a ajuns pe net.
aprilie 22, 2010 la 9:03 pm |
andrei codrescu spune ca este o poza autentica, drept care este incantat de ea. mie nu imi prea seamana cu rimbaud himericul din foarte tinerete, in schimb imi seamana, nu stiu cum, cu eminescu-in-mizerie!
de rimbaud cu barba nu stiu, nu am auzit! 🙂
aceasta este o poza marita (de aici incetosarea si neclaritatea) dintr-o poza de grup unde apare rimbaud.
aprilie 23, 2010 la 7:43 am |
eu il pot identifica bine in tinereţea-cea-tinereţe.
acuma nu prea.
in 1883 era slab mort si mai urât decât aici.
parcă ne jucăm de-a detectivii….
aprilie 23, 2010 la 8:56 am |
nu ne prea jucam acum, ci doar suntem obsedati de personaj si pohet!
dar asta nu este rau deloc…
nu era urat foarte la 37 de ani (ochii ii ramasesera ultravii), dar era obosit si satul de viata si de tot. si bolnav.
aprilie 23, 2010 la 8:56 am |
şi sătul să fie impuşcat in mână, probabil.
aprilie 23, 2010 la 9:00 am |
toti suntem satui de impuscaturi (in creier, mai ales) 🙂
aprilie 23, 2010 la 10:45 am |
atunci cand suntem depasiti de situatii ne impuscam in mana. era o dovada de iubire.
aprilie 23, 2010 la 10:46 am |
:))
aprilie 23, 2010 la 12:47 pm |
altii isi taie o ureche, dupa cum bine stim!
dovezile sunt de tot soiul pe lumea asta.
aprilie 23, 2010 la 8:13 pm |
si inca mai avem nevoie de atatea dovezi.:)
aprilie 24, 2010 la 6:14 am |
c’est la vie!