pălării (la tinerețe și maturitate)

În foarte junețe am fost mare amatoare de pălării, tocmai pentru că nu prea se purtau și era excentric să îți ascunzi părul și capul sub așa ceva. Pălării de iarnă, toamnă și primăvară, la așa ceva mă refer (pe cele de vară le-am descoperit doar după ce am devenit „iluminată”, din 1995 încoace, asupra Greciei și a insulelor grecești). Am avut mai întâi o pălărie maroniu spre verde, cu oarecare bor și bentiță cu nod, pe care am purtat-o într-atât încât nu am vrut să o scot de pe creștet nici măcar atunci când am cântat pe platforma Sălii Sporturilor din Craiova, la festivalul de jazz-rock din 1983! Cu prietena mea chitaristă și vocalistă, Dana A, am cântat amândouă cu pălăriile pe creștet și cu ciorapi vișinii, groși, pe sub fustele lungi de catifea (în picioare aveam mocasini!), ținând morțiș să rămânem cu pălăriile, fiindcă aveam emoții și nu voiam să ni se vadă ochii (a fost prima și singura dată, de altfel, când am participat tocmai în ipostază de cântăreață la un festival; după această experiență am jurat că nu voi mai face așa ceva și nu am mai făcut). Nu știu ce s-a ales de pălăria aceea, pur și simplu a dispărut. Apoi am avut o pălărie neagră, cu boruri mai mici: am purtat-o mai mult în spații oficiale, ca să fiu izolată și să mă izolez. Apoi, mama mi-a dat din geamantanul ei cu vechituri o pălărie verde crud, care nu era tocmai o pălărie, ci mai degrabă o frunză sau o floare, alcătuită din două petale și o fundă la mijloc. Chestia aceasta (veche de prin 1940, cred că fusese a bunicii materne) am purtat-o doar pentru fotografiile private pe care mi le-a făcut un prieten de familie, dirijor, pe când pozam pentru La Malcontenta (se găsește pe coperta cărții mele, în colajul de acolo). Am mai primit, când și când, alte pălării (am avut chiar și una stacojie și flocoasă, în formă de vapor!). Dar cea mai dragă mie, cea mai specială, exotică și proustiană a fost pălăria găsită de tatăl meu în casa unei mătuși moarte: o pălărie de epocă (de prin 1910), cu bor uriaș, maronie, catifelată, din fetru moale, cu elastic la spate ca să îmi prind ceafa. Am iubit enorm pălăria aceasta, de parcă mi-ar fi fost soră geamănă. Cea mai ciudată poză a mea (din 1990), în tricou sport și cu pălăria cu pricina (ca nuca-n perete!), cu părul lung prins sub pălărie, îi datorează totul acestui accesoriu (poza cu pricina, dar tăiată în două, se găsește pe coperta Zonei vii, primul mea carte publicată de poezie). Cred că am iubit pălăria aceasta întrucât era ea însăși un soi de femeie aparte: stranie, misterioasă, vaporoasă, dar nu femme fatale. Că a fost pălăria mea fatală, în sensul unui coup de foudre definitiv, asta pot să spun, însă, cu siguranță. Acum câțiva ani au mâncat-o totuși moliile: avea vreo 97 de ani, fusese de mirare că rezistase și până atunci.

(Povestea pălăriilor grecești de vară rămâne pe altădată. Fermecată am fost, însă, întotdeauna de pălăriile lui Audrey Hepburn.)

Anunțuri

14 răspunsuri to “pălării (la tinerețe și maturitate)”

  1. ora25 Says:

    ahaaam, deci aici aşa se cântă – nu în cuib ci sub pălărie. logic! 🙂 mie tot pălăriile de ciupercuţe îmi plac cel mai mult, cred că te poţi adăposti foarte plăcut sub ele.

  2. mesmeea cuttita Says:

    si apoi poti si sa le mananci, yap! (palariute piparate, in unt, la cuptor, cu oregano si cascaval ras)

    dar palariile lui audrey hepburn nu prea sunt comestibile, ci doar „comensurabile”!

  3. ora25 Says:

    ooo pălăriile mari şi late sunt de pârlit pe plită. se muşcă apoi din sfârâială. babele le stropeau cu oţet 🙂

    pălăriile lui audrey par pălării de rândunele.

  4. mesmeea cuttita Says:

    palarii de maiastra (cele audreyene), de nemancat, dar de palpat si mirosit, banuiesc!

    celelalte mai pot fi drese si cu sosuri cu vin alb…

  5. matei Says:

    comestibile, necomestibile, pălăriile îmi par deseori nişte lenjerii de păr. Speciale, boltite în fel şi chip, însă tot nişte lenjerii… infuzează în privitor curiozitatea chimiei care se stabileşte între golul de pălărie, sau chiar căptuşeala interiorului ei, şi forma capului celui/celei ce-o poartă. Cred că se întâmplă multe sub pălării. Poate că gândurile au puf atunci!

  6. mesmeea cuttita Says:

    chiar ca sunt lenjerii de par, frumos spus.
    iar gandurile cu puf sunt si ele bine ochite si nimerite de matei!

  7. Carol Vanadiu Says:

    Nu stiu de ce dar am pus mereu in legatura aceasta obsesie pentru palarii cu imaginea frecventa a parului taiat sau ras din poemele tale…
    instrument de tortura par taiat…
    ascunderea feminitatii? sau mai degraba un fel de abdicare de la ea…?

  8. mesmeea cuttita Says:

    abdicare nicidecum.
    dar ascunderea parului sau taierea lui este, nu-i asa (sau ar putea fi), o forma de „calugarie” … speciala!

  9. valeriu Says:

    Voi face si eu o marturisire.

    Prima data cind am vazut chipul Ruxandrei Cesereanu a fost cu prilejul unui grupaj de poezii publicat de Ruxandra in Romania literara. Linga poezii era, fireste, o poza. In poza: Ruxandra cu o palarie minunata.

    Dar care exemplar era (dintre palariile inventariate in nota de mai sus)
    nu stiu… Poate ma lumineaza Ruxandra.

  10. mesmeea cuttita Says:

    ay, chiar aceea era palaria cu tronc, dupa cum bine a intuit valeriu. palaria mea fatalissima! preaiubita palarie care a murit la 97 de ani, dupa cum ziceam…

  11. coramica Says:

    Da, imi plac si mie palariile. Dau o anumita distinctie, te fac sa fii altfel. Am si eu vreo doua, le mai port din cand in cand. Stiu cat de ciudat ne uitam la fosta noastra diriginta in liceu cand venea cu palarie.

  12. mesmeea cuttita Says:

    … nu-mi aduc aminte daca am purtat palarii pe vremea cand eram diriginta 🙂

  13. Andi Says:

    Îmi amintesc o profesoară din liceu, genul de frumusețe atemporală, aproape mistică. Trecea în slow-motion printre noi: purta o pălărie care ar fi înduioșat orice pălărier specializat în candori cu panglici scumpe(un pic nonșanlante, un pic îndrăgostite). Nici măcar nu ne trecea prin cap să o salutăm, era imposibil să fie din aceeași lume cu noi. Nu știu nici în ziua de azi dacă ar fi avut nevoie de salutul nostru.

  14. mesmeea cuttita Says:

    hmmm, surprizele vin yolandizate pare-se…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: