A fost cândva un stăpân într-atât de gelos pe slujitorul său visător încât i-a interzis să mai viseze, îngăduindu-i doar un singur fel de vis: acela în care visa alți oameni visând, astfel încât slujitorul visător să nu aibă un vis numai al său, ci să viseze numai ceea ce visau alții și astfel să se rătăcească.
Bref – când am aflat despre povestea aceasta m-am întrebat cum ar fi ca eu să fiu visătorul care îi visează mereu pe ceilalți visând, dar niciodată pe sine! Oare cât de tare m-aș rătăci?
Mesmeea Cuttita's Blog 
martie 27, 2010 la 7:07 pm |
Grea problema. Am sa ma gindesc…
martie 27, 2010 la 7:11 pm |
pai chiar as pohti sa se gandeasca valeriu bine de tot si apoi sa graiasca „rabbinik”!
de ii va fi pe plac, fireste!
martie 28, 2010 la 9:44 am |
Mie genul asta de visare mi se releva ca o experienta ultima, nu a ratacirii, ci a regasirii perpetuee. Visul altora devine in constiinta gandul purtator de sens al existentei proprii de a doua zi. Neputinta de a trai intr-un timp limitat decat o experienta personala s-ar imbogati peste noapte cu zbuciumul a milioane de vise. E ca si cum ai sta in mijlocul universului, levitand si ai asculta glasul galaxiilor.
Si daca e vorba de ratacire, asta ar fi intr-un singur sens, in acela in care sufletul al deveni la fel de subred ca si crusta de materie si ar ceda incarcaturii psihologice. ( nu stiu de ce imaginandu-mi cum ar fi sa visez visele miliardelor de oameni, eu care nu imi amintesc niciodata ce visez, mi-am amintit subit de caderea lui Dionis, cam asa ar trebui sa arate ratacirea asta, ca o cadere subita din gratiile divine)
martie 28, 2010 la 10:12 am |
ma tenteaza ideea de levitatie in sensul speculat mai sus!
si ma ispiteste sa fac din blogul mesmeic un soi de levitatie internautica (dar socoteala de acasa nu se potriveste niciodata cu aceea din targ)!
martie 28, 2010 la 10:28 am |
Ratacirea: depinde de modalitatea de a visa pe cei ce viseaza.
Daca visezi un visator care viseaza (exterioritatea vistatorului), dar nu visezi si visul lui (nu intri in vis), nu exista, am impresia, vreun pericol iminent. Daca visezi doi, trei sau mai multi visatori in acelasi chip, tot nu e primejdie. Dar daca visezi visele tuturor visatorilor, risti sa te pierzi in acest labirint oniric.
Asa cred…
martie 28, 2010 la 10:46 am |
evident ca in primul caz nu exista vreun pericol. dar in al doilea caz acesta este flagrant – iar eu ma gandeam tocmai la al doilea caz. ajunge sa visezi si sa intri si numai in visele a 2 sau 3 visatori ca incalceala este inevitabila si ratacitoare. poate ca asa ceva poate fi experimentat prin narcotice.
martie 28, 2010 la 11:34 am |
Vai de mine… Sa uitam de narcotice.
martie 28, 2010 la 11:49 am |
ziceam si eu banuitoare… atata tot.
martie 28, 2010 la 5:01 pm |
visând visele celorlalţi… ar însemna să simt cu închipuirea cum e să mă aflu în ipoteza unui anti-far al Inconştientului. Nu cred că m-aş rătăci! Pentru că, aflându-mă între visele tuturor, nu aş mai avea pe unde să rătăcesc. Nici printre vise măcar, întrucât locul dintre ele este tot un vis. Mai cred că aş visa suficiente vise, încât, precum un personaj borgesean, (tot) mi-aş da silinţa până la urmă să conştientizez că sunt visat la rândul meu (poate că acela ar fi singurul vis ţâşnit de inconştientul meu şi nu de altcineva).
Pentru că actul de a visa visele tuturor imprimă viselor consumate atingerea mea, care este chiar interpretarea sau credinţa mea legată de conţinutul fiecărui vis, raza anti-farului constrânge visele să rămână ale mele.
Numai că Eu visez visele lor, însă exist pentru că ei toţi mă visează!
martie 28, 2010 la 5:31 pm |
iscusita ideea ca locul dintre vise (puntea, crevasa) e tot un vis!
exact ideea aceasta de tipul „visez, deci exist” apare si in romanul turcului ihsan oktay anar (atlasul continentelor incetosate), asa ca matei se afla in companie foarte buna!
desi, mai degraba din cele scrise mai sus reiese alta idee, anume – „sunt visat, deci exist”!