Reginăăă, Reginăăă, Câți Pași Îmi Dai?

Când eram mică voiam să mă fac regină. Nu prințesă ori împărăteasă, ci regină: prințesa mi se părea necoaptă, împărăteasa era prea bătrână. Dar regina, credeam eu, putea oscila între vârsta de 14 și 50 de ani. După 50 de ani nu mai putea fi vorba decât despre o împărăteasă, așa cum sub 14 ani nu putea fi vorba decât despre o prințesă.

Eu, însă, voiam să mă fac regină nu pentru vreun regat anume, ci pentru un joc. Cred că îl știm cu toții, întrucât are o invocație arhicunoscută: Regină, Regină, Câți Pași Îmi Dai? Îmi plăcea nespus cum se tânguiau supușii-copii ai Reginei efemere care eram, când rosteau Reginăăă, Reginăăă! Față de toate Reginele-copile se tânguiau astfel (și eu mă tânguiam, când îmi venea rândul și nu mai eram Regină, ci supusă). Era acolo, în acel ăăă, o lamentație specială, o cerință adresată unei făpturi unice și de invidiat, care putea să ocrotească, dar și să pedepsească. Așa că, îmi ziceam eu, când o să fiu mare, o să mă fac numai și numai Regină. Dar ce fel de Regină și a cui? Regină pur și simplu, fără regat. Mai exact, Regină a nimănui. Regină doar pentru mine. Era de-ajuns. Mă gândeam uneori că tocmai prin faptul că nu aveam un regat eram o Regină unică.

Ceea ce îmi plăcea la jocul de odinioară era felul în care nu le acordam supușilor mei decât pași foarte mici, astfel încât să ajungă foarte greu la mine, după multă așteptare. Asta îmi plăcea nespus. Iar când ajungeau la mine, într-un sfârșit, pentru că nu mai aveam încotro, mă bosumflam întrucât îmi pierdeam astfel statutul de Regină, trebuind să fiu înlocuită cu o alta. Așa era jocul. Într-una din zile, ca să amân înlocuirea mea, m-am prefăcut că mă doare burta și că trebuie să mă odihnesc puțin, încetinind astfel nu doar jocul, ci și lăsându-i pe supușii mei împiedicați pe locurile în care ajunseseră în drumul spre tronul meu. Mai ales că știam deja cine poftea să fie următoarea Regină. Până la urmă, nu am avut încotro și a trebuit să mă comport ca o Regină, adică să fiu corectă și să accept faptul că pot fi înlocuită.

De la o vreme, după ce am mai crescut, jocul acesta a început să mi se pară prostesc, așa că mi-am căutat meserii mai practice: voiam să mă fac stewardesă sau machieuză sau constructoare de păr (refuzam cuvântul coafeză). Până la urmă m-am săturat și de meseriile astea. Apoi m-am întors iar la lucruri ciudate și am zis că mă voi face magiciană ori alchimistă. Apoi nu mai știu ce am vrut să mă fac (ah, da, doftoreasă, psihiatră), dar în cele din urmă am ajuns poetă. Și asta a fost.

Uneori (rar, totuși) mai aud în vis lamentația aceea de odinioară, rostită cu un soi de îndârjire susurată de copii-cerșetori : Reginăăă, Reginăăă, Câți Pași Îmi Dai? Nu știu câți pași le-aș da în vis celor care încă mai șoptesc tânguindu-se astfel, dar știu câți pași mi-aș da mie. Cred că știu.

Pentru că mai este ceva de spus aici și acum: după atâta amar de ani mi-am amintit că, uneori, în timp ce eram Regină mai făceam ceva – îmi dădeam și mie pași, uneori înapoi (lipindu-mă cu spatele de zid și împungând cu coatele și călcâiele zidul compact, de parcă aș fi vrut să îmi sap un tron), alteori îmi dădeam pași înainte, pași invizibili, desigur. Cu ajutorul acestor pași, treceam nevăzută printre supușii mei, îi depășeam și o luam pe coclaurile fanteziei. De fapt ajungeam în lumi într-atât de rarefiate, încât cu greu mai găseam drumul înapoi.

Anunțuri

25 răspunsuri to “Reginăăă, Reginăăă, Câți Pași Îmi Dai?”

  1. ora25 Says:

    eee uitasem de jocul ăsta. eu când eram regină eram foarte discreţionară, dictam numai paşi mari pentru favoriţi şi numai paşi de furnică pentru restul. ca să pot să-mi aleg urmaşii la tron cât mai părtinitor. iar ultima poruncă era obligatoriu un salt dintr-o bucată, în urma căruia favoritul trebuia să cadă peste mine în viteză 😀 😀

    da dar crăiesele? pe ele de ce nu le-ai vrut?

  2. matei Says:

    Regină…. Reginăăă, Câți Pași Îmi Dai?… câţi? 😀
    cum eu mereu am fost doar unul dintre supuşi, n-am prea avut prilejul de a mă ipostazia precum regină. Mereu am cerut paşi… de uriaş, de pitic, de crocodil. Paşi pe care-i executam ca la carte, ajungând de multe ori să ating Regina. Numai că mereu cedam tronul altcuiva, pentru că doar atingerea Reginei mă determina să transgresez. Nu şi tronul! Eram liber în traversarea mea dintre timpuri aşadar, fără a fi legat de supuşi, regat, ordine. Când transgresarea se încheia, precum o deşteptare din beţie, deveneam supusul altei regine. Numai că sub masca mea de nou supus trăiam o mulţime de gânduri cu degete, tălpi şi cai negri ce în L păşesc, simţind încă în podul palmei Regina precedentă.

    Păstrez încă reginele în cuferele din podul palmei!

    NB: Oare, în absenţa regelui, Regina-Mesmeea avea UN bufon? (sau O bufoană?)

  3. mesmeea cuttita Says:

    ora 25 – craiesele nu mi-au placut niciodata. intrucat le percepeam ca fiind mironosite si confectionate!

    pasi mari nu am ingaduit niciodata nimanui, ci numai pasi de pitic – pentru mine jocul trebuia sa tina cat mai mult cu putinta, asta era miza.

    matei – hmmm, sunt cam pusa pe ganduri. bufon nu am avut niciodata, fiindca, in taina, jucam uneori si acest rol doar pentru mine.

    niciodata nu mi-am pus inauntrul acestui joc si problema existentei unui rege, fiindca intotdeauna era de ajuns doar regina, exclusiv regina. existenta „regelui” a devenit relativ necesara doar din adolescenta, ca sa zic asa. si apoi s-a preschimbat in cutuma (ma refer la rege).

    de felul in care ma jucam eu ca fetita supusa nu imi aduc aminte decat vag, memoria mea a pastrat vie doar prestatia de „regina” (ihih!).

    • mesmeea cuttita Says:

      p.s.

      adevarul este ca nu prea stiu de ce mi-au fost antipatice craiesele, fiindca nu imi gresisera cu nimic. poate ca le gresisem eu cu ceva, desi, hmmm, cu ce as fi putut sa le gresesc, fetita fiind? poate le gresisem fiindca nu prea credeam in ele?

      • ora25 Says:

        eu adevărul e că n m-am omorât după niciunele, crăiesele păreau cele mai îndepărtate, aşa-mi sunau, cred că îmi plăceau mai mult pentru că nu erau uzate, cum cel mai des li se întâmpla prinţeselor. oricum, joaca mea preferată era de-a cutremurul. 🙂

      • mesmeea cuttita Says:

        mie imi placea mult si jocul „partizani”, chiar daca nu stiam pe vremea aceea cine sunt partizanii!
        era vijelios, febril si pasionant.

  4. FID DeScribor Says:

    N-am stiut de jocul acesta, nu prea stiam niciun joc. Dar e frumos si profetic pentru starea de acum. Pasii invizibili sunt cu adevarat frumosi, ca si inaintarea in zona din care intoarcerile sunt grele.

    • mesmeea cuttita Says:

      de-scribor, sunt mirata, fiindca, nu stiu de ce, mi te-am inchipuit jucandu-te reginaaa…! eram convinsa ca te-ai jucat asa ceva (poate irina?)

  5. almarion Says:

    eu cred ca lumea miraculoasa a reginelor nu a pierdut. in schimb, sunt ferm convins, lumea miraculoasa a literelor a avut doar de câştigat…!

  6. mesmeea cuttita Says:

    almarion – lumea reginelor nu prea pierde niciodata, nici atunci cand reginele sunt decapitate!

  7. thecreatrix Says:

    eu mi-am inventat un alter ego „queen of the fucking universe” şi mi-am pus peste rochie o bandă de aia albă gen „Miss Romania” pe care am scris „queen of the fucking universe” şi mi-am facut si poza din spate. aş fi vrut să folosesc ideea pe o femeie care chiar are corp de top-model, dar mi-a fost teamă să nu se crucească colegele de cămin. a fost in 2005.

  8. valeriu Says:

    Nu stiam de acest joc. Pe la Iasi, oricum e aproape necunoscut. Sau e jucat doar de fete? Baietii ar trebui sa spuna: „Craisorule, Craisorule citi pasi imi dai?”

    Cind eram mic, voiam sa ma fac portar. Nu, nu la palatul Reginei… La fotbal. Aveam tot timpul genunchii julitzi din pricina „paradelor”. Si citeam un roman sovietic intitulat „Cei 3 fara nota 3”. Baietii erau buni si la fotbal, si la carte. Asa am fost si io. Dar poate ca nu imi mai aduc bine aminte.

    Frumoasa pagina, Ruxandra…

    • mesmeea cuttita Says:

      este/era un joc jucat si de baieti (desi, totusi, cred ca ei nu puteau fi regi, nici macar regisori!)

      aha, in trebusoara cu portarul! pana la urma valeriu a ajuns portar de cuvinte cu talc in cetatuia filosoficeaskaaaa…

  9. Carol Vanadiu Says:

    Ai trezit in mine amintiri multe din copilaria… la noi, cand eram mic (ani 80) se juca masiv, astazi nu cred ca copiii mai joaca „regina, reginella”, si cand jucam spuneam asa:”Regina, reginella, quanti passi devo fare per arrivare al tuo castello con la fede e con l’anello con la punta del coltello?” „Regina, mica regina, cati pasi trebuie sa fac ca sa ajung la castelul tau cu verigheta si cu inelul, cu varful cutitului?”…
    Nu am inteles niciodata de ce „cu varful cutitului…” si asta ar putea fi profetic din punctul de vedere al Mesmeei…

    • mesmeea cuttita Says:

      hmmm, va sa zica asa! micul gio de odinioara s-a jucat jocul cu pricina!

      pura coincidenta? sau coincidenta poetica?

  10. FID DeScribor Says:

    Daca tot scotocesc acum prin memorii, imi aduc aminte ca „ceream” otet furnicilor acelora mari, care secreta o substanta specifica cu rol de aparare; bateam incet, incet cu palma, pe musuroi si spuneam „furnica, furnica, da-mi putin otet, ca ti-l dau maine inapoi!”
    „ăăăă”-ul adesea intalnit in strigatele copiilor are da, un corp invocatoriu, sa zic asa, dar si unul parca de bocet si porunca.

  11. MB Says:

    off, off-topic
    am văzut în blogroll ”enigma soirs”.
    ei….nu e chiar o enigmă.
    on-topic – nu are pe undeva andrei oişteanu o scurtă analiză asupra ritualismului jocurilor copiilor? are, are…dar nu mai ştiu pe unde. dacă îţi vei aminti, îmi vei spune?

    • mesmeea cuttita Says:

      i-am spus enigma soirs doar fiindca am dat nume mai tainice celor afisati pe blogrollul meu, ca sa fie „firoscoasa” lista mesmeica!
      dar adevarul este ca nu are importanta pentru mine cine este in realitate domnul sau doamna soirs. doar toti il asteptam pe godot, nu-i asa?

      si la fel de adevarat este ca prefer oamenii mai putin cunoscuti, decat celebritatile…

  12. ora25 Says:

    @ MB cine e enigma soirs?

  13. coramica Says:

    Da, si eu m-am jucat acest joc, eram uneori regina, alteori intrebam „regina, cati pasi imi dai?” , era frumos. Ce ne mai jucam noi? „Flori, fete sau baieti”, de-a familia…E mult de atunci.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: