până la capăt

Ca poetă, în principal, cred că am scotocit mai ales după anormalul din psihicul și sufletul uman: dar am priceput acest anormal (nu am vizat nicidecum patologicul) ca pe o sursă de cunoaștere și ca pe o probă de încercare. Atât pentru mine, cât și pentru cei din jur (care trăiesc lângă mine), precum și pentru cei care mă citesc, și pentru cei care mă iubesc/urăsc (reacțiile estetice la un text literar sunt adesea încărcate emoțional în subsidiar, de aici radicalismul unor asemenea termeni tari – a iubi/a urî). Nu am făcut experimente decât în măsura în care le-am făcut direct pe mine: nu degeaba am vorbit uneori despre condiția de autocobai. În existențial pur nu este un lucru cu care să te lauzi, fiindcă nu ai de ce; dar, artisticește, să îți fii autocobai este o provocare maximă, fiindcă dai tot ce poți din tine. Cu toate riscurile aferente: să fii acceptat cu ochii închiși sau să fii respins cu violență. Să fii mângâiat sau să fii pălmuit. Ceea ce nu am dorit niciodată a fost să fiu călduță sau căldicea: măcar așa nu voi fi scuipată la venirea Apocalipsei, zic eu acum autoironic în tic-tac de ceasornic. Totul sau nimic e o teoremă extremistă și desuetă în același timp. Așa cum este formulată succint (Totul sau nimic), nici eu nu mai cred în ea. Dar dacă ar fi să o reformulez aș spune că lucrul care merită cel mai mult în viața aceasta este să mergi până la capăt cu tine însuți/însăți atunci când chiar vrei să afli cine și ce ești (desigur, fără să îi schilodești pe ceilalți prin atingerea ta năvalnică). Deci cu mine însămi înainte și sus inima! Dincolo de acceptări, respingeri, indiferențe. Ori de timpul care a trecut și trece.

(În imagine – Lene Lovich, cea mai stranie regină a muzicii pop underground în anii 80 ai secolului trecut. Peter Hammill, de la trupa Van Der Graaf Generator, îi folosește vocea performant în opera sa rock Prăbușirea casei Usher, după E. A. Poe, one of my fav.)

Anunțuri

4 răspunsuri to “până la capăt”

  1. matei Says:

    Artisticeşte, neartisticeşte vorbind a merge până la capăt e una dintre cele mai importante şi drepte legi pe care cei ce vor a se cunoaşte pe sine o adoptă. Numai că nu ştiu în ce măsură poţi feri împrejurul tău de reacţiile extremiste la care te poţi supune atunci când te înveşmântezi în acest “până la capăt”. Pentru că vrând, nevrând cineva tot iese atins de şuierul tău, de speteala ta de a te cunoaşte, de a te călători pe tine de fapt. Hm… dar chiar şi aşa, e loială faţa de tine invocarea: sus inima!

    Merge chiar şi atunci când ţi-o spune altcineva…

  2. mesmeea cuttita Says:

    cum spuneam – riscurile se cuvin a fi asumate!

  3. ora25 Says:

    e foarte frumos, cel mai frumos de fapt, curajul de a lăsa baltă o formă pe care deja lumea o mângâie cu drag, pentru a explora dihania interioară în ciuda presiunii aşteptărilor, chiar şi a aşteptărilor proprii, cu evidentul risc al dezamăgirii. e neimportant cred faţă de cel al autodezamăgirii de a te ţine într-o colivie în care poate arăţi mai decorativ decât sub o frunză. totuşi, toturile şi nimicurile se schimbă ele însele. tre’ să le dai refresh-uri dese şi interior e tare consumator să te tot descoşi şi scotoceşti.

  4. mesmeea cuttita Says:

    m-ai uns pe suflet cu „dihania interioara”. foarte ce-mi plac dihaniile astea neimblanzite/neimblanzinde. daca-s impetuoase si unice.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: