Trier și Antihrist

Fișa clinic-regizorală a unei demențe

Împărțit în șase capitole, ca o carte vizuală, astfel încât să fie priceput într-o desfășurare demonstrativă și măcar relativ logică, filmul intitulat ostentativ Antichrist de Lars von Trier (Antihristul este simbolic, nu religios) a nemulțumit și dezamăgit, în general, critica de specialitate și spectatorii, care i-au reproșat violența acuzată a fi gratuită și chiar tezismul demonstrației. A fost cel mai insolent și contestat film al anului 2009, chiar dacă nu a izbutit să șocheze pe cât a făcut-o odinioară, în anii ’70 ai secolului trecut, pelicula Cele 120 de zile ale Sodomei de Pier Paolo Pasolini. În ce mă privește, receptarea mea asupra filmului a fost exact pe dos: consider că este unul din filmele de rezistență ale regizorului ajuns la maturitate; este un film (post)dostoievskian de anvergură (care are curajul să abordeze oroarea și abominabilul unei căsnicii, în care unul din parteneri a devenit extrem maladiv, și care tocmai din astfel de pricini își restrânge numărul spectatorilor în chip spectaculos), catalizat și de interpretarea performantă a celor doi actori – Charlotte Gainsbourg și Willem Dafoe; nu în ultimul rând, Antichrist este un film-omagiu către doi regizori care l-au marcat pe Lars von Trier: Ingmar Bergman (fascinat și obsedat de relațiile de cuplu, psihologizate în detaliu, moștenite, ca temă, din opera lui Strindberg) și Andrei Tarkovsky (căruia, de altfel, îi este dedicat filmul și a cărui peisagistică enigmatică este preluată de Trier în filmul său).

Lars von Trier este un regizor provocat de dezbaterea ideii de autoritate și de analiza sub lupă a violenței. Chestiunea credinței îl preocupă la fel de obsedant, fără să îi acorde însă o coloratură teologică: regizorul, foarte laic, mai degrabă înscenează elemente religioase, pentru a le supune judecății omenești adesea bolnave (sau îmbolnăvite de un rău special). Toate filmele lui Trier au suprafață și conținut de coșmar și propun ca o cheie a discuției ideea de responsabilitate. Din acest punct de vedere, conținutistic vorbind (iar nu la nivelul tehnicii de filmare), Antichrist este înrudit cu Breaking the Waves, Dancer in the Dark și Dogville, filme axate, toate, pe circumscrierea responsabilității în jurul unei figuri feminine. În Antichrist, regizorul nu mai este „copilul teribil” de odinioară, nu mai vrea să șocheze în chip gratuit (acesta fiind unul din reproșurile falsificatoare aduse leitmotivic filmului). Paralelismul pe care regizorul îl dezvoltă între lumea presupus a fi paradisiacă (un cuplu care se iubește și care are un copil angelic) și lumea preschimbată în infern (moartea doar aparent accidentală a copilului, boala psihică atroce a femeii) este creat nu în chip artificial, ci ca o addenda la adresa unei conștiințe a răului care nu îi este deloc străină naturii umane. Ceea ce îl interesează pe Trier este să aducă argumente în acest sens, de aici demonstrațiile sale care par ori chiar sunt în forță (în sens filmosofic!) și care pot leza spiritele suave, pe bună dreptate. Antichrist nu este un film cu dimensiune metafízică strigentă; dimensiunea este strict umană, metafizicul este coborât și ucis în și prin omenesc (chiar dacă alegoriile, parabolele și metaforele nu lipsesc). Dacă Dumnezeu mai există sau NU – nu mai contează, filmul este tulburător până în unghií, carne și sânge.

Anunțuri

17 răspunsuri to “Trier și Antihrist”

  1. MB Says:

    umanul n-ar mai fi uman dacă n-ar fi metafizic, dacă s-ar lipsi de semnificaţiile cărnii, unghiilor, sângelui.
    cred ca von Trier a încercat un scurt tratat de kenoză.

  2. mesmeea cuttita Says:

    oare chiar kenoza sa fie? ce-i drept ar fi in stilul lui trier!

    dar daca eu creditez filmul ca fiind postdostoievskian nu as accepta neaparat acest diagnostic. prefer la o adica formula de nekya a la grotesque. sau cinic tratat anatomico-psihic.

    macar in chestiunea tratatului si tot suntem de acord. .

  3. MB Says:

    drept..! poate nu e chiar kenoză, dar o deşertare de umanitate tot mi s-a părut a fi (recte – umanitatea înţeleasă sociologic), în fine..
    ”postdostoievskian”? ”nekya”? termeni dragi mie.
    îmi aduc aminte de coborarea in temnita a lui Raskolnikov, am zis bine ”coborare”? da, am zis…
    e inceputul oricarei nekya. tratatele trateaza dar nu vindeca, pacat

  4. erasmen Says:

    SI NU UITATI SA TRATATI BINELE PRIN RAU! acestea erau, daca imi aduc bine aminte, cuvintele rostite de Lars von Trier la sfarsitul fiecarui episod al serialului Riget (Regatul- Spitatul cu fantome). se pare ca von Trier nu doreste sa se abata de la acest dicton (uneori parca intr-un mod mult prea evident!). cat despre Antichrist, dincolo de conotatiile sale filosofice, metafizice etc., filmul este, dintr-un anumit punct de vedere, un esec (cu greu admit acest lucru!). raiul se dovedeste a fi iad, care, la randul sau, se va dovedi a fi un ceva dincolo de bine si de rau. dar exista in acest thriller (caci asta si este pelicula, un thriller mai sofisticat) ceva in neregula cu acest rai/iad (si nu numai!). daca in filmul lui Tarkovski, Zona este un personaj puternic, il simtim ca atare, Raiul lui von Trier nu poate explica reactiile personajului feminin (desi uneori ai impresia ca Raiul lui von Trier se vrea mai bine conturat, mult mai explicit decat Zona lui Tarkovski! acolo avem o atmosfera puternica, aici o simbolistica care nu poate sustine un spatiu prea putin activ! Zona lucra si dincolo de Zona, se simtea asta!). si la un moment dat totul devine mult prea explicit spulberand orice magie, prea dezgustator, cred ca poate nu exista o comunicare intre registrele de expresie ale filmului. oricand, din acest punct de vedere, il prefer, de exemplu, pe Pasolini care stie ce vrea de la bun inceput. ma tem ca von Trier se lasa dominat deseori de accesele sale de teribilism, asa cum s-a intamplat si in aceasta poveste a unui cuplu. un cosmar cu adevarat puternic nu este niciodata explicit! un cosmar nu este un film horror! oricand, dar oricand, prefer in locul Antichristului Spitalul cu fantome (atat in varianta sa originala, cat si in varianta americana, varianta in care se simte si amprenta lui Stephen King, un Stephen King de zile mari). pana atunci, Breaking the Waves si Dogville.

  5. mesmeea cuttita Says:

    si eu aleg „spitalul regal” (serialul facut de trier, dupa ce a fost entuziasmat de serialul „twin peaks” al lui lynch) si de-abia apoi „antichrist”, ca poveste, exact din motivul excesului de explicitare in filmul aici discutat. numai ca in timp ce „spitalul regal” iti da de gandit, „antichrist” te tulbura cumplit. reactia omeneasca acuta la antichrist este si o manifest, iar nu la „spitalul regal”. prin urmare, judec in functie de reactia mea femeiasca, umana, psihologica, epidermica etc. fiindca am dreptul acesta si este o reactie primara ramificata.

    in chestiunea Zonei, trier nu intentioneaza sa il reia pe tarkovsky, sa imite Zona. in „antichrist”, natura si vegetatia sunt enigmatice, contin un Ceva nestiut, ascuns, dar malefice nu sunt, in ciuda perceptiei femeii bolnave psihic. iar spectatorul stie ca perceptia maladiva este doar a ei, a femeii din film. barbatul percepe tocmai misterul naturii si comuniunea virtuala, chiar daca exista la un moment dat un glas de vulpe (cam caraghioasa) prin care vorbeste satana.

    nu cred ca „antichrist” este un film horror, ci un film psihologic relatat in chip de bildungsroman. lui bergman i-ar fi placut cu siguranta. dar nu neaparat si lui tarkovsky.

    raspunsul este pentru amandoi, si erasmen si m. b., dat fiind ca sunteti unul si acelasi.

  6. MB Says:

    ”dat fiind că sunteţi unul şi acelaşi”…
    nu, nu…Mesmeea, nu ştiu cine e erasmen..
    🙂
    🙂

  7. mesmeea cuttita Says:

    mea culpa, atunci. nu stiu de ce am avut senzatia aceasta (si am si formulat-o!).

    atunci, m.b., se cuvine sa spun ca mi-a placut expresia „desertare de umanitate” si m-am tot gandit la ea.

  8. erasmen Says:

    si in twin peaks-ul lui Lynch natura joaca un rol important, e vie, e insufletita de fortele care vin din ea in lumea noastra, iti sugereaza existenta acelor spirite de temut. si in antichrist, psihologul traieste in acel raiu ambiguu cateva experiente cu caracter revelator, dupa cum ai precizat. dar impresia mea e ca totul a venit aici ca un surplus care ingreuneaza accesul la poveste. nu o ajuta. nu mai spun decat ca scena de inceput e mult mai tulburatoare decat mutilarile din final. cel putin asa mi s-a parut. delicatetea cu care este infatisat acel eveniment este… nu stiu cum s-o numesc… rar intalnita. si da, este un film tuburator! povestea e tulburatoare, insa in fata anumitor scene nu am trait decat senzatia pe care o am daca din intamplare aud cateva stiri difuzate in jurnalele de la ora 5. probabil nu sunt nici eu pregatit pentru acest film. nu stiu, zic. oricum, la final m-am intrebat, ca simplu specator, cum dracu a mai plecat ala pe picioare de acolo dupa tot ce i s-a intamplat? sau era doar o metafora? sau…

    cat despre incurcatura, la un joc al identitatilor nu m-am gandit, dar e o idee! 🙂

  9. erasmen Says:

    a, un ps. cred ca personajul masculin era psihoterapeut. sper ca nu ma insel

  10. mesmeea cuttita Says:

    erasmen, filmul are greseli, dar de tulburat tulbura, asta conteaza! iar postdostoievskianismul lui este valabil si autentic.

    cred ca lui m.b. ar trebui sa ii ofer un „miel” pentru confuzia de identitate, dar nu stiu cum se face asa ceva pe blog!

  11. ora25 Says:

    pe mine acest film mai mult m-a enervat decât m-a tulburat. în faţa multor filme mă întreb de ce nu or fi mai scurte cu o oră. la Antichrist m-am întrebat de ce nu o fi făcut două filme separate. primele douăzeci de minute şi ultimele douăzeci putea să mi le lase mie personal fără restul dintre ele. incursiunea în nebunie mi se pare foarte bine realizată dar excesiv de demonstrativă, deturnând atenţia de la alte oferte presărate în film.
    da, personajul masculin era psihoterapeut. o idee băgată în film cam degeaba. faptul că noi ţinem minte chestia asta şi putem medita la rostul ei, nu însemnă că lvt a marcat prea multe cu ea, decât, să zicem, pentru criticii de film care se străduiesc să stoarcă plot-ul de toate semnificaţiile şi să răsucească viziunile personajelor între ele.
    ce m-a enervat cel mai tare a fost abandonarea imaginii (prezentă pe început şi final) în favoarea dinamicii demente (din care aş păstra doar lupta din scorbură).
    preferatele mele rămân dogville şi manderlay.

  12. mesmeeacuttita Says:

    of, corabioara are dreptate! eroarea filmului este aceea ca este prea demonstrativ si tendentios! dar asa este si dostoievski, si totusi el ne inspaimanta si ne tulbura nespus!
    chiar daca lars von trier comite erori, chiar daca este prea tezist si explicativ, totusi filmul lui are impact la nivelul destramarii unui cuplu presupus a fi implinit. or, asta zic eu ca este miza lui trier – sa arati cum un astfel de cuplu poate fi demolat din interior, fara drept de apel!
    iti vine de-a dreptul sa te calugaresti, ay!

  13. ora25 Says:

    şi pentru că scrisul are un alt mod de a se inculca în om. lasă timp digerării paginilor, empatizării, anticipării eventual – în sensul adoptării parcursului psihologic al personajelor.
    destrămarea cuplului merge hăt, ajunge echivalentă cu destrămarea individului. mie cuplul îmi apare în film mai mult ca pretext sau instrument tehnic de redare a destrămării eului.
    dar nu mă abţin să nu profit de ultima exclamaţie 🙂 : îţi vine să te călugăreşti ca să-l fereşti pe celălalt? sau ca să te fereşti pe tine?

  14. mesmeea cuttita Says:

    iti vine sa te calugaresti din ambele motive!
    uneori, insa, fereala de tine e chiar mai acuta decat fereala de ceilalti.

  15. ora25 Says:

    eu mă gândeam la fereala sinelui, nu la fereala de sine 🙂 începe să ia mare amploare fereala plecând de la lvt.

  16. mesmeea cuttita Says:

    fereala sa fie! ce altceva sa mai spun? ca este mine, tine ori sine, ehei.

  17. Vladimir B. Says:

    de acord, e printre cele mai bune filme ale lui Trier! Eu aş mai agăoga unul, despre care se vorbeşte puţin – pe nedrept – Idioţii! Chiar dacă l-am văzut o singură dată, cu ani mulţi în urmă, imaginile sale persistă proaspete; total diferit de situaţiile în care anumite filme se uită imediat ce ai ieşit din sala de cinema…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: