domeniul luptei

Extinderea domeniului luptei

Am parcurs cu întârziere romanul de debut al lui Michel Houellebecq, Extinderea domeniului luptei, fiind prea captivată de celelalte două romane care i-au adus celebritatea (Platforma și Particulele elementare). Față de cele două celebrisime, scrisul lui H, deși același, este aici mai dinamic, mai concis, iar subiectul mult mai puțin complicat, mai pal. Dar atmosfera este aceeași: viața unui suprainteligent dezabuzat și depresiv în prima stază a maturității sale. Datele social-psihologice ale realității suferă veșnicul implant houellebecquean: este o realitate simili-kafkiană, dar adaptată la sfârșitul de secol XX, cu o funcționărime absurdă și robotizată. Domină senzația acută de vid răspândit molipsitor, obsesia ratării, incompatibilitățile umane filtrate hilar, singurătatea gregară, societatea caricaturizată. Indivizii sunt fie plictisiți la maximum și goliți de viscere psihice, fie deziluzionați: criza și blocajul sunt locuri comune. Înstrăinarea e cauzată de o dizolvare treptată a relațiilor interumane: nu mai există pasiuni și trăiri intense, drept care inclusiv verbalitatea umană se modifică, devine plată, fără culoare, fără vreo frenezie; relațiile umane ajung să coaguleze exclusiv în schimburi de informații. Personajul lui H din Extinderea domeniului luptei este un raisonneur al indiferenței, chiar dacă el însuși vrea să iasă din indiferență și să se schimbe. Dar, oare, chiar putem să ne schimbăm pe dinăuntru? Sau rămânem aceiași, la fel, în ciuda unor modificări minimale și utilitare! H pune chestiunea aceasta în chip pervers aproape.

Houellebecq este un scriitor elevat care nu vrea să fie elevat; este un rafinat anti-rafinat, iar ceea ce îl interesează este o scriitură transparentă și frapant de directă (care să evite totuși neorealismul). Predilecția sa pentru mediul funcționăresc este motivată de fascinația pentru matricea tactică a indiferenței (a indiferenței ca stare existențială acută, vreau să spun) și pentru lumea livrată cititorilor într-o formă simplificată, renunțându-se la detalii, subtilități, nuanțe etc.

Obsesia lui H din toate romanele sale, oricât ar fi de bine ticluită în transparențe de voal peticit cu postav, este sexualitatea întotdeauna dependentă de pradă și prăzi (indiferent că acestea sunt feminine ori masculine, lucrurile sunt întotdeauna reversibile). Dar este o sexualitate care primește aspecte sociologice și chiar antropologice, ieșind din schema sexuală clasică. De aceea nu este de mirare teorema personajului narator din Extinderea domeniului luptei: Sexualitatea este un sistem de ierarhizare socială. Maybe. Maybe not. Oricum, cine e slab de înger și utopic e preferabil să nu-l citească pe H.

Anunțuri

6 răspunsuri to “domeniul luptei”

  1. ora25 Says:

    e un autor interesant. mie îmi place în special limbajul, aproape despuiat de lexic, ca şi când sintaxa ar funcţiona singură, fapt imposibil de altfel, dar are un scris de o mare linişte/goliciune, ca o faleză pustie, sau ca o platformă, deh. cel mai mult mi-a plăcut Posibilitatea unei insule, iar în aşa-zisul jurnal (Inamicii publici) apare un cu totul alt personaj-narator, altfel măcinat şi cu o privire mult mai pasională. aproape că mi s-a părut ciudat să citesc cum l-au salvat unii (preponderent femei) de la prăbuşire şi câtă ură şi dispreţ trăit din plin i-au provocat alţii, nu tu umbră de teorie, sau – mă rog – insuficientă, dat fiind că răzbate drama surprizelor (plăcute sau ne).
    foarte interesantă partea de poezie, abia acum m-am îndemnat:
    On pénètre dans la salle de bains,
    Et c’est la vie qui recommence
    On n’en voulait plus, du matin,
    Seul dans la nuit d’indifférence
    (aici cadrează cu romanele).
    Je suis en système libéral
    Comme un loup dans un terrain vague,
    Je m’adapte relativement mal
    J’essaie de ne pas faire de vagues
    (aici, eh, un fel de statement)
    dar aici: Je t’imagine te redressant dans ton lit. Cette angoisse que tu ressens, je la ressens également…
    … aici deja răzbate altfel.

    de parcă teoretizarea inexistenţei fericirii eliberează pe cineva. ce demers de săpare a propriei gropi.

    chestia cu elevatul care nu vrea să fie elevat cred că subiniază un H. pudic.

  2. mesmeea cuttita Says:

    fireste, corabioara, ca este un autor interesant (in sens chiar asumat si valabil, nu doar asa intr-o doara). asa cred si eu, limbajul este despuiat, dar in acelasi timp este intelectual sau ramane intelectual, tehnic vorbind. are o sarja de autor care stie ca este capabil sa intemeieze un stil si sa impuna o savoare epica speciala (tocmai fiindca nu doreste de fapt sa fie savoare, ci anti-savoare). cinismul lui houellebecq are pliuri si nise, nu este pur cinism, de aici pofta cititorului de a duce pana la capat lectura.

    stiam de poezia lui, dar nu o citisem. iar poemul de mai sus chiar ma imbie la un textulet despre camera de baie! hmmm, cine stie ce-o sa iasa, daca ma apuc de scris…

    nu vizam vreo pudoare houellebecqueana cand vorbeam de elevatul nedornic sa fie elevat. ci la ravna lui spre transparenta si simplitate care, insa, nu au cum sa nu fie macar minimal sofisticate!

    propria groapa sapata e sapata atat de bine incat ii incape si pe altii, nu-i asa?

  3. ora25 Says:

    cred că da, din câte am citit despre receptarea lui, a cam săpat gropiţe, asupra mea are un efect alb, dat fiind că umanitatea-i voit sugrumată primează asupra artificiilor cinice. eu chiar cred că e o dovadă de pudoare golirea de arabescuri, cel puţin o interpretez ca pe o aspiraţie de manifestare sinceră (lăsând la o parte imposibilul sincerităţii), da’ măcar dă jos din farduri, de unde poate, afişându-se în aşa zisa simplitate / tăietură frustă, seacă, ca şi când i-ar păsa mai mult de autodescoperire decât de proiectarea sa cumva anume (ca şi când ultima n-ar antrena-o pe prima). daaa, sunt foarte curioasă ce melusină o să iasă din baie 🙂

  4. mesmeea cuttita Says:

    defardeaza proza monsieur houellebecq, hmmm, suna bine si e corect spus!
    si e bine ca bisturiul lui frust actioneaza, fiindca insanatoseste gustul romanului! adevarul este ca proza lui H este adecvata pentru timpurile pe care le traim. desi ma amuz uneori gandindu-ma la el intr-un sens auctorial baroc (gongoric), care stiu sigur ca nu ii este pe plac!

    si eu sunt curioasa de melusina mesmeioasa, de va iesi vreodata cu solzii ei cu tot…

  5. ora25 Says:

    te cred că-l gândeşti gongoric, manechinele îmbie la tot felul de îmbrăcăminţi care mai de care mai extravagante, tocmai prin nuditate – altfel se aştern interpretările când forma e plană şi curată şi nu te copleşeşte din start cu arteziene stilistice.

    da, da, vrem creatura băilor. 🙂

  6. mesmeea cuttita Says:

    arteziana stilistica nu e rea neaparat, dar nu il prinde pe houellebecq. la stilul sau alert si dinamic nu ar merge o dantelarie pe salvari. si nici la senectute nu cred ca acest auctore se va schimba, ci va ramane la transparenta lui de fibra de sticla. ceea ce este ultrasanatos.

    ca orice creatura si cea a bailor trebuie sa aduca mai intai libatii godeselor acvatice (sic!). iar daca acestea isi dau consimtamantul, vom vedea ce va iesi…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: