Archive for decembrie 2009

uterus

decembrie 6, 2009

Nu ştiu ce li s-a spus băieţilor în copilăria lor, dar fetiţelor li s-a spus aproape întotdeauna că s-au născut prin burtă, că au stat acolo mult timp până să se nască şi că buricul este locul prin care au respirat, ca o răsuflătoare pentru cei închişi şi ţinuţi în craterul acela cu de-a sila, un timp. De aceea, nu-i de mirare că vreme îndelungată mi-am închipuit ţara Uterus în burta lui maman, iar nu în pântecul ei. Fetiţa din mine ştia că dormise în burta mamei, femeia din mine aflase, însă, în cele din urmă, că somnolase ghemuită în pântecul lui maman. Era, de fapt, o deosebire planetară, graniţele dintre burtă şi pântec fiind galactice şi subterane în acelaşi timp. Orbii înţeleg cel mai bine lucrurile acestea, căci pentru ei pipăirea unui chip nu seamănă cu atingerea altui chip, prin nimic. Perniţele degetelor lor sunt nişte papile gustative diferite de fiecare dată.

Eu împărţisem trupul femeiesc şi în mod special trupul lui maman după cum urmează. Burta era o entitate plină cu tuburi, conducte şi tunele moi, în timp ce pântecul era un vârtej oprit, un hău adormitor. Burta era o uzină chimică, o discordie a măruntaielor unde lichidele sulfuroase debordau, în timp ce pântecul era o încăpere hialină de jeleu unduios. Din burtă se auzeau zgomote înăbuşite, plescăitoare, în timp ce amintirea mea sonoră din pântec era cristalină: I-la-lai, I-la-lai, I-la-lai. Nu ştiu ce anume clinchetea aşa în pântecul mamei, dar m-am gândit mereu la o pasăre hibridă, nici turturea, nici vrabie, nici privighetoare, şi toate la un loc, nu degeaba vorbea maman despre pântecul ei ca despre un cuib. Auzeam uneori şi în vis strigarea I-la-lai.

îngerul epileptic

decembrie 5, 2009

Îngerul epileptic

Laura Restrepo a comis la sfârşitul mileniului doi un roman cu temă marqueziană, despre un înger – Dulce companie (traducere de Cornelia Rădulescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008); îngerul autoarei columbiene este, însă, tânăr şi arătos, iar nu bătrân şi decrepit precum cel din faimoasa povestire a lui Gabriel García Márquez. Cum eu însămi am comis nu cu multă vreme în urmă un roman despre apariţia a trei îngeri (Angelus), am fost mai mult decât captivată de tema aleasă de autoare. Un înger (pe nume Manuel, aflăm doar în finalul cărţii) trăieşte în cartierul Galileea din capitala Bogota, înger care va fi cercetat de o ziaristă poreclită Roşcovana, aceasta este trama centrală a romanului Laurei Restrepo. După care urmează nuanţele de rigoare, în funcţie de imaginaţia şi iscusinţa autoarei: îngerul este brun şi frumos, are trupul plin de cicatrici, este o făptură perfectă şi cutremurătoare, înconjurat de o camarilă de femei ciudate (Maria Crucifija, de pildă, călugăriţă supravieţuitoare a unui incendiu, considerată a fi vrăjitoare; sau Sweet Baby Killer, bodyguardesă frenetică). Mama îngerului, doamna Ara (Araceli) îi relatează ziaristei că este un fiu ivit dintr-un viol cu, se prea poate, însuşi Diavolul! Îngerul e abandonat sau vândut la naştere de bunicul său (întrucât nimeni nu îi detectează angelitatea de la început), apoi regăsit la sfârşitul adolescenţei, când îşi revelă sacralitatea în chip încifrat. Este un înger epileptic şi Janus Bifrons (când luminos, când furibund), chiar posibil fost drogadict (internat odinioară la dezintoxicare), care îşi dictează viziunile în 53 de caiete transcrise de doamna Ara. Este, apoi, un înger care a stârnit reprezentanţii oficiali ai bisericii împotriva sa; nu în ultimul rând, un înger care devine pacient la Azilul de Nebune, spre a fi tratat de epilepsie; un înger ce are un frate-paj copil (Orlando) care crede întru totul în el. Între ziaristă şi înger se consumă o pasiune reciprocă, inclusiv carnală, iar Roşcovana este aleasă mireasa oficială a îngerului, cu surle şi trâmbiţe, chiar dacă în atmosfera unui cartier de periferie al unei metropole. Internat la spital, îngerului i se detectează o boală hibridă, între retard, autism şi schizofrenie; pe de altă parte, la azil, îngerul vorbeşte în limbi moarte, înseninează alienatele şi este perceput ca terapeut-mântuitor. Riscul medical este, însă, ca prin vindecarea fizică a îngerului, acesta să se umanizeze şi să îşi piardă întru totul angelitatea (el nu are aripi, dar nici nu e nevoie de ele). În final, hărţuit de autorităţi, îngerul fuge pe munte, rătăceşte prin ţară, devine chiar guerillero pentru o perioadă, apoi despre moartea sa circulă două variante: fie a fost ucis propriu-zis într-o confruntare, fie s-a înălţat la cer. Să nu uit cireaşa de pe tortul previzibil: din legătura carnală a Roşcovanei cu îngerul se naşte o fetiţă despre care nu se ştie (încă) dacă a moştenit angelitatea paternă!

Din păcate, romanul Dulce companie, deşi îndeajuns de bizar ca temă, este scris într-un stil când pompos, când lejer şi demagogic. Inclusiv fragmentele din cele 53 de caiete revelatorii sunt grandioase într-un stil mai degrabă hilar, decât grav. Acţiunea captivează la limită, doar fiindcă este vorba despre o micro-angeliadă.

P. S.

Fiindcă mi-a plăcut numele Crucifija, am aflat ieri că în Ardeal numele de fată Cruciţa este destul de des întâlnit la sat!

2 zile și 3 nopți

decembrie 1, 2009

două zile şi trei nopţi

două zile şi trei nopţi am scris despre moarte şi dragoste

am băut apă chioară şi în pauza de viaţă martini cu gheaţă

am mâncat pâine cu sare

am dormit jumătate de oră în cada cu orhidee

apoi cu sprâncenele umplute de ceaţă

am scris un montagne russe stors în artere

de când purtam doar blugi şi tricou cu nirvana

de când mâncam haşiş inventat pentru copiii de la bloc

de când prindeam licurici cu limba

de când aruncam piuliţe în felinare

de când aveam părul cârlionţi prins cu biluţe de sticlă

două zile şi trei nopţi am scris despre moarte şi dragoste

apoi am mângâiat şi am dansat cu rechinul meu favorit

(întâmplarea se află în uter).