Nu încerca să mă iubeşti: dragostea ta mă distruge. Nu-mi cere să te iubesc: dragostea mea nu este aici.
Iubirea nu e ceva la care te gândeşti, e o stare în care locuieşti. Dacă nu locuieşti în ea, mai bine ai pleca de tot.
Lucrurile astea le-am găsit scrijelite astăzi pe o străduţă, în timp ce căutam un diluant (mai exact un magazin cu diluanţi!). Şi m-am întristat: vai de sărmanele suflete care ajung să scrie pe ziduri, doar-doar se va găsi cineva să citească. Mă oprisem să citesc scrijeliturile: probabil că aveam un chip scufundat, pentru că o voce a strigat brusc către mine: Nu citi prostiile astea! Poate că nu-s chiar prostii, am zis eu către vocea adăpostită de o femeie corpolentă, înfofolită într-un fular lung. Ba-s prostii, a răcnit ea cu foc: cine scrie pe ziduri chestii din astea, a ajuns rău de tot. E vai şi-amar!
Hmmm! Femeia a luat-o la pas rapid (i-am zărit fularul lung şi scorţos ca o coadă de crocodil), eu am mai stat puţin, m-am uitat în urma ei, apoi la scrijelituri, şi-ntr-un târziu am plecat şi eu.
Mesmeea Cuttita's Blog 
decembrie 14, 2009 la 10:05 pm |
iubesc o iluzie..:|
decembrie 14, 2009 la 10:20 pm |
A scrijeli pereţii mi se pare la fel de interesant precum a-ţi picta trupul. Desigur, excluzând faptul că ai putea fi tras la răspundere de comunitate, pentru cazul în care scrii pe pereţii altcuiva. Dar cum în artă contează foarte mult starea, prea puţin mai contează consecinţele actului de creaţie. Nu? Aceste două tipuri de scriere prezintă, precum trăsătură comună, intenţionalitatea transmiterii unui mesaj. Diferenţa dintre ele constă în faptul că, în timp ce scrierea pe pereţi poate fi citită de toţi cei care trec prin faţa acelui perete şi, fiind curioşi, devin interesaţi de cele scrise, scrierea trupului menţine o oarecare intimitate, putând fi adresată doar anumitor persoane, deci neprezentând un mesaj general.
Este un fel de manifestare specifică periferiilor. Prea rar găseşti scrieri de acest tip în centrul oraşului. Desigur, nu mă refer aici la arta grafitti, ci la acel tip de însemnare simplă, pe care o întâlneşti în gări, în apropierea crâşmelor, în pasaje, pe pereţi de fabrici în ruină, pe tomberoane etc. Şi cu toate astea, atâta vreme cât nu exprimă vulgarităţi, cât nu sunt mesaje depravate, au şansa de a fi un fel de manifestare artistică.
Cât priveşte scopul acestor însemnări… cred că sunt înfăptuite din varii motive. Motive pe care le cataloghez ca fiind pornite de la ceva dezechilibrat sau de la ceva care produce dezechilibrul. De la un puseu care produce o stare apăsătoare sau o stare de prea mult entuiasm ce vede, precum unică posibilitate de încheiere, de depăşire a ei, adică de consumare a apogeului, tocmai acest act de a scrie. Desigur, el poate fi un act de pur huliganism, însă poate fi şi o pildă dată celuilalt, un semnal de alarmă adică; poate fi o metodă de a induce celorlalţi un gând, o stare… o împărtăşire a trăirilor, însă poate deveni şi o artă.
decembrie 15, 2009 la 7:43 am |
„Iubirea nu e ceva la care te gândeşti, e o stare în care locuieşti. Dacă nu locuieşti în ea, mai bine ai pleca de tot.” – e un citat superb. Oare cat de trist poate fi cel care nu locuieste in iubire? Iar cei care scriu pe ziduri sunt niste revoltati, sufletul lor ar striga, dar nu mai are putere.
decembrie 15, 2009 la 2:04 pm |
matei trebuie ca a vazut filmul the pillow book de peter greenaway. acolo este vorba chiar despre pictarea trupului. de carti-trup. un film superbisim.
scrijeliturile despre care am vorbit eu mai sus sunt mai degraba niste revashe inchise intr-o sticla, care sticla s-a spart in strada, pe o ulicioara, sa spunem. rostul lor este unul descarcator emotional sau, dimpotriva, incarcator emotional.
coramica – nu stiu daca aceia care scriu pe strada sunt neaparat niste rebeli. pot la fel de bine sa fie niste suavi solitari, „calugariti” laic.
valseuzei cred ca am sa ii sterg mesajele, intrucat nu se pricepe nimic din ele, in ciuda tonului vag confesional.
decembrie 15, 2009 la 3:00 pm |
mai bine ai pleca de tot? unde? şi de unde?
decembrie 15, 2009 la 3:11 pm |
mai bine ai pleca din neiubire (care e moartea mica) in moarte (care e moartea mare). i think, but i’m not sure.
se mai poate pleca si in ataraxie, inghetarea simturilor si a emotiilor etc.
decembrie 15, 2009 la 3:16 pm |
da dar neiubirea de fapt conţine iubirea, chiar dacă o neagă, oarecum o cunoaşte, nu? mai ales dacă se pune problema plecatului din ceva… oricum, mi-ai dat o bună idee, vreau şi eu să scrijelesc. dar aştept vara să prind un moment cu asfalt proaspăt turnat. 🙂
decembrie 15, 2009 la 4:22 pm |
neiubirea contine moartea iubirii care prefateaza moartea in general.
cine a cunoscut iubirea nu prea are pofta sa aiba de-a face cu neiubirea sau cu post-iubirea. prefera o solutie radicala – sa uite tot si sa se insingureze definitiv. asa cred, dar poate ma insel.
decembrie 15, 2009 la 4:28 pm |
hmmm, eu uitarea nu o asociez deloc cu însingurarea. ultima numai bine fixează lucrurile mai straşnic.
decembrie 15, 2009 la 4:29 pm |
e ca o cinstire a memoriei iubirii defuncte, scuzată-mi fie pompa funebră din lexic.
decembrie 15, 2009 la 4:47 pm |
dormea intors amorul meu de plumb, ca sa ne jucam putin!? hmmm zic si yo…
fireste ca insingurarea poate fi si una a fixarii iubirii defuncte in insectarul inimii. dar parca prea suna a necrofilie!
decembrie 15, 2009 la 4:50 pm |
:))) da, recunosc că mie leşul iubirii mi se pare frumos.
decembrie 15, 2009 la 5:19 pm |
bine zis… multumesc pentru sugestia de film…
decembrie 15, 2009 la 7:10 pm |
suna atingator „lesul iubirii”, dar eu tot nu vad in el un exquisite corpse… ci o bucata de camambert! recunosc, insa, ca imi place delicatesa cu pricina!
decembrie 15, 2009 la 7:22 pm |
păi nici eu nu văd un cadavru delicios ci o fantomă purtată pe braţe.
decembrie 15, 2009 la 8:14 pm |
… imbracata intr-o rochie alba, lunga si ferfenita!
decembrie 15, 2009 la 8:18 pm |
sau în fum 🙂