prima amintire – pielea

Prima mea amintire de nou-născută este aceea a pielii. Nu sânul, ci pielea lui maman. O piele elastică, uluitoare, care avea să rămână la fel chiar şi la şaptezeci de ani, când maman continua în mod inexplicabil să aibă trupul unei femei de treizeci şi cinci de ani, deşi mintea şi sufletul ei îmbătrâniseră firesc. Îi zăream şi atingeam pielea atunci când o spălam în cada îngustă în care maman aştepta să îi alung bătrâneţea cu apă şi săpun. Pielea ei era străină de lumea aceasta în felul în care îşi păstra vigoarea. Era o piele de sine stătătoare, o epidermă supervie, năucitoare. Chiar şi cicatricile de pe trupul lui maman erau ispititoare ca nişte flori exotice, deşi conţineau urmele unor tăieturi adânci. Pielea ei îşi păstrase toate aptitudinile tactile cu putinţă: se îmbinau aici mătăsuri, lamé-uri, satinuri, velururi, deşi nici un material nu avea consistenţa pielii nemaivăzute a lui maman. Pielea ei nu avea moliciunea deşartă, în care se cade la nesfârşit, ci acea moliciune elastică a tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte, iar lucrul acesta mă fascina. Spinarea avea piele mată de delfin, iar burta părea căptuşită cu puf. Palmele erau aspre, ca de postav, din pricina apei clorurate folosite la treburile gospodăreşti. Cel mai catifelat punct al făpturii sale erau ochii, tari ca nişte sâmburi de caisă şi moi în maroniul umed al lacrimilor plânse şi neplânse. Pielea obrajilor şi cea a încheieturilor de la mâini era de fluture. Avea o piele înfofolită în ea însăşi ca într-un cocon, regenerându-se la nesfârşit, cu pori hulpavi, autofagi. Când atingeam pielea lui maman, aveam senzaţia că pipăi diferite paturi foşnind, că mă întind pe ele şi mă înfăşor între cearceafuri şi plăpumi ori între două placente. Când, mai târziu, am aflat că parfumurile conţin şi mirosul de piele umană, considerat un ingredient de fineţe, am înţeles că adevăratele parfumuri ar trebui să conţină mai ales mireasma pielii de mamă.