max blecher (4)

Somnambulism şi deformare

Jurnalul de sanatoriu care este Vizuina luminată şi care a fost publicat la mulţi ani după dispariţia prematură a lui Max Blecher reia teorii şi practici senzoriale deja descrise în cele două cărţi publicate în timpul vieţii. Metafora „vizuinei luminate” este strict legată de corp şi lăuntru, explică autorul la începutul jurnalului, prin „vizuină” Blecher făcând o recapitulare a vieţii sale prin intermediul amintirilor „decolorate”. Obsedat şi fascinat să înţeleagă esenţa clipei, Blecher este incitat de ireversibilitate: într-o clipă cineva moare, în aceeaşi clipă altcineva trăieşte cu intensitate, semnul schimbat într-un caz sau altul fiind subtil şi infinitezimal. Vizuina luminată este şi un jurnal al lucrurilor posibile, dar nu neapărat întâmplate. De altfel, există un sens interior excelent explicat de autor: „Tot ce se întâmplă este logic din moment ce se întâmplă şi devine vizibil, chiar dacă se petrece în vis, după cum tot ce este inedit şi nou este ilogic chiar dacă se întâmplă în realitate.” Percepţia naratorului este adesea somnambulică: uneori, oameni reali par să fie personaje ale irealităţii obţinute prin deformare. Una dintre cele mai fascinante irealităţi descrise pe îndelete în Vizuina luminată este aceea a mezelarului care era şi patron la pompe funebre şi care putea comanda prin unde radio anumite produse; când undele radio interferau, produsele obţinute erau suprarealiste: maşină de scris din caşcaval, blană de vulpe din cozi de cireşe (e o eprubetă senzorială dereglată în sens rimbaldian, la urma urmei, dar mult mai minuţios explicată şi mult mai psihologizant asumată de Blecher faţă de celebrul său înaintaş). Într-o altă irealitate, de data aceasta una onirică, în loc de bomboane sunt consumate ceasornice, iar interlocutorul din vis are păpuşi de porţelan în loc de dinţi!

Vizuina luminată reia povestea încorsetaţilor în ghips, a „alungiţilor”, a oamenilor-carapace, de data aceasta fără miza de a fi text literar. Corp, os, carne, sânge, piele – sunt pomenite la fel de obsesiv ca în Inimi cicatrizate, corpul fiind cea mai fascinantă maşinărie pentru Max Blecher, un cosmos de cercetat minuţios, cu delicii şi oroare în acelaşi timp (sunt pagini de proză încrustate în lirism pur). Epiderma existenţială este analizată prin toţi porii: luciditatea existenţială în boală îl face pe narator să treacă de la înţelegerea vieţii la neînţelegerea acesteia; luciditatea devine „noroi clisos”, de aici percepţiile alunecoase, confuze, ireale. Portretul principal din carte este acela al durerii, studiate sub lupă, atât în sanatoriul din Berck, cât şi în sanatoriul elveţian (cu un intermezzo animat şi pitoresc în Paris). Scenele de sexualitate ardentă şi incontrolabilă, prezente în Inimi cicatrizate, sunt reluate aici ca motiv de a radiografia libidoul exacerbat.

Ultima mea imagine şi amintire citită din Vizuina luminată este cea legată de clasificarea întunericului. Pasajul respectiv are o adâncime scintilantă şi este de o frumuseţe tăioasă, în acelaşi timp suprem lirică: există mai întâi întunericul poros dinainte de somn; există apoi întunericul de cinematograf, haşurat cu lumini şi umbre; şi în al treilea rând există întunericul uscat şi dur de cărbune. Nădăjduiesc că Max Blecher le-a cunoscut pe toate trei şi nu doar pe cel final şi definitiv.