max blecher (4)

Somnambulism şi deformare

Jurnalul de sanatoriu care este Vizuina luminată şi care a fost publicat la mulţi ani după dispariţia prematură a lui Max Blecher reia teorii şi practici senzoriale deja descrise în cele două cărţi publicate în timpul vieţii. Metafora „vizuinei luminate” este strict legată de corp şi lăuntru, explică autorul la începutul jurnalului, prin „vizuină” Blecher făcând o recapitulare a vieţii sale prin intermediul amintirilor „decolorate”. Obsedat şi fascinat să înţeleagă esenţa clipei, Blecher este incitat de ireversibilitate: într-o clipă cineva moare, în aceeaşi clipă altcineva trăieşte cu intensitate, semnul schimbat într-un caz sau altul fiind subtil şi infinitezimal. Vizuina luminată este şi un jurnal al lucrurilor posibile, dar nu neapărat întâmplate. De altfel, există un sens interior excelent explicat de autor: „Tot ce se întâmplă este logic din moment ce se întâmplă şi devine vizibil, chiar dacă se petrece în vis, după cum tot ce este inedit şi nou este ilogic chiar dacă se întâmplă în realitate.” Percepţia naratorului este adesea somnambulică: uneori, oameni reali par să fie personaje ale irealităţii obţinute prin deformare. Una dintre cele mai fascinante irealităţi descrise pe îndelete în Vizuina luminată este aceea a mezelarului care era şi patron la pompe funebre şi care putea comanda prin unde radio anumite produse; când undele radio interferau, produsele obţinute erau suprarealiste: maşină de scris din caşcaval, blană de vulpe din cozi de cireşe (e o eprubetă senzorială dereglată în sens rimbaldian, la urma urmei, dar mult mai minuţios explicată şi mult mai psihologizant asumată de Blecher faţă de celebrul său înaintaş). Într-o altă irealitate, de data aceasta una onirică, în loc de bomboane sunt consumate ceasornice, iar interlocutorul din vis are păpuşi de porţelan în loc de dinţi!

Vizuina luminată reia povestea încorsetaţilor în ghips, a „alungiţilor”, a oamenilor-carapace, de data aceasta fără miza de a fi text literar. Corp, os, carne, sânge, piele – sunt pomenite la fel de obsesiv ca în Inimi cicatrizate, corpul fiind cea mai fascinantă maşinărie pentru Max Blecher, un cosmos de cercetat minuţios, cu delicii şi oroare în acelaşi timp (sunt pagini de proză încrustate în lirism pur). Epiderma existenţială este analizată prin toţi porii: luciditatea existenţială în boală îl face pe narator să treacă de la înţelegerea vieţii la neînţelegerea acesteia; luciditatea devine „noroi clisos”, de aici percepţiile alunecoase, confuze, ireale. Portretul principal din carte este acela al durerii, studiate sub lupă, atât în sanatoriul din Berck, cât şi în sanatoriul elveţian (cu un intermezzo animat şi pitoresc în Paris). Scenele de sexualitate ardentă şi incontrolabilă, prezente în Inimi cicatrizate, sunt reluate aici ca motiv de a radiografia libidoul exacerbat.

Ultima mea imagine şi amintire citită din Vizuina luminată este cea legată de clasificarea întunericului. Pasajul respectiv are o adâncime scintilantă şi este de o frumuseţe tăioasă, în acelaşi timp suprem lirică: există mai întâi întunericul poros dinainte de somn; există apoi întunericul de cinematograf, haşurat cu lumini şi umbre; şi în al treilea rând există întunericul uscat şi dur de cărbune. Nădăjduiesc că Max Blecher le-a cunoscut pe toate trei şi nu doar pe cel final şi definitiv.

Anunțuri

11 răspunsuri to “max blecher (4)”

  1. Alex Mazilu Says:

    superbe fotografiile 😉

  2. mesmeeacuttita Says:

    superbe, intr-adevar. se vede ca nu le-am facut eu!

  3. Hilimon Says:

    Hm ! Ne-au cotropit cam aceleaşi teme. Nu te măriţi cu mine ?!…

  4. iarina Says:

    Imediat după ce am citit ceea ce aţi postat aici, am găsit întîmplător, în „România literară”, „Unchiul meu, Maharajahul”. Nu ştiu ce semnificaţie să-i atribui acestei dezveliri – poate una onirico-reală. Somnambulismul, visul, irealul creează, în ambele poevstiri, locuirea fiinţei cu pereţii ca nişte taine de ghips, alteori ca un adăpost moale, încăpător. Pasajele pe care le-am găsit au interferat la fel ca „undele radio” din Vizuina luminată. Astfel că în fotografie văd Şcoala de balet, vegheată de o pasăre prădătoare a întunericului poros. Îmi plac povestitorii profesionişti. Sunt aceia care salvează prin cuvinte drepte, oblice, răsturnate ori în spirală.

  5. mesmeea cuttita Says:

    hilimon hilomonibus, miresele sunt de cautat in alta parte, cred ca exista si un targ de mirese in romania! eu am pirostriile puse de multa vreme deja, ele stand bine acolo unde stau si cum stau…

    iarin(a) iarinovicenskaia (suna ruseste, n’est pas?), mi-a trecut si mie prin minte la un moment dat o scoala de balet in care blecher sa fie coregraf!

  6. ora25 Says:

    ce îmi place clasificarea întunericului… e ca un fel de spune-mi cu ce fel de întuneric te însoţeşti ca să-ţi spun (nu ştiu… oare ce?). îmi vin în minte multe soiuri – întunericul din cizmele până la genunchi, întunericul în care trebuie să te ţii de altul, întunericul indigo în care alergi pe-afară târând după tine un miros de casă străină, întunericul orizontal cu gust de sicriu, întunericul vertical cu gust de lift oprit între etaje, întunericul în care se întâmplă totul în corpul omului (de ăsta îmi amintesc mereu când îmi cască motanul în faţă – e aşa alb pe-afară şi când colo, înăuntru-i noapte), întunericul cu ecou – din salină, întunericul strălucitor din fântâni.

  7. mesmeeacuttita Says:

    si mai este culoarea noir a taisului de cutit si a patimii!

    ora 25, dupa miezul noptii, astazi (adica maine), vor cadea, pare-se, vreo 70 de stele, asa zic meteorologii. ce-ar fi sa privim intunericul cu pricina si stelele lui cazatoare si sa vedem ce fel de negru adaposteste?

  8. ora25 Says:

    cum aşa? credeam că numai în august avem perseide. bine c-am aflat, după 12 mă duc să dau la stele prin copca nopţii. într-o vară, stăteam pe un deal şi au început să cadă atât de multe că mi-era că o să dispară naibii toate. ele cădeau, eu îmi puneam dorinţe, ele cădeau, eu .. şi tot aşa. şi dorinţele mi s-au împlinit. deşi erau imposibile. dup-aia am mai tot vânat stele – degeaba. în schimb într-o noapte am visat stele căzătoare şi mi-am pus dorinţe şi pe ele. şi sigur că s-au împlinit. după neştiinţa mea întunericul cu stele căzătoare e foarte alburiu.

    PS – dacă le confundăm cu fulgii?

  9. mesmeeacuttita Says:

    ora 25 e o romantica „stahanovista” (e singurul fel de a fi „stahanovist” care nu este blamabil!). ii doresc sa pescuiasca binisor la noapte. eu nu voi sta, decat din intamplare dupa miezul-noptii. cu fulgii nu vom confunda stelele, macar pentru faptul ca ele au suflet, iar ei au trup.

  10. ora25 Says:

    uneori :). alteori deloc. totuşi, n-aş trece pe lângă astfel de întâmplări fără măcar să am undiţa la picior. important e să nu se prindă vreun pantof căzut din piciorul vreunui cosmonaut. 😀

  11. mesmeeacuttita Says:

    sau vreo cascheta cu ochelari de scafandru…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: