max blecher (3)

nightbird-femeie

Omul-carapace

Dacă Întâmplări din irealitatea imediată doar schiţa un vag „complex al lui Caron” intuibil în viitor, Inimi cicatrizate, a doua carte a lui Max Blecher, coagulează constant şi obsesiv în jurul unui asemenea complex. Emanuel, personajul narator, află că are tuberculoză osoasă (una din vertebre fiindu-i chiar roasă până la dispariţie), drept care pleacă la tratament într-un sanatoriu din nordul Franţei, la Berck: aici, poziţia bolnavilor este una la orizontală într-un chip ciudat, suferinzii de tuberculoză osoasă trăind pe tărgi sau sprijiniţi de gutiere (inclusiv în trăsuri, ei sunt făpturi la orizontală). Asemenea tuturor bolnavilor, Emanuel va fi dotat cu un corset de ghips, devenind şi el un „cadavru viu” la orizontală, pe un căruţ cu arcuri şi cu viaţa mumifiată. Sanatoriul însuşi seamănă cu un muzeu de ceară, infirmii fiind exponatele exotice (înrudirea dintre Inimi cicatrizate şi Muntele vrăjit de Thomas Mann este doar una tematică, textul lui Blecher fiind cvasi-naturalist şi extrem psihologizant, în comparaţie cu textul lui Mann). Pentru amplul „complex al lui Caron” desfăşurat în Inimi cicatrizate pledează şi portretul principalului mijloc de deplasare al infirmilor – trăsura: aceasta este o „barcă enormă, cu coviltir, pusă pe roţi”, adică o barcă pe Styx sau un dric stilizat, chiar dacă pluteşte în derivă…

Inimi cicatrizate este, însă, mai ales o extravagantă şi revelatorie spovedanie literar-antropologică despre o nouă subspecie umană: prizonierul în corset, omul-manechin sau omul-carapace. Emanuel descrie pe zeci de pagini bătălia trupului încorsetat cu ghipsul, mâncărimile şi poftele sexuale care erup pe sub scoarţa corsetului care consacră prizonieratul: trupul devine astfel un furnicar de senzaţii şi un organ dement care, la început, eşuează în mod previzibil în actul sexual, ca apoi să se adapteze la noul său statut de carapace şi să încetăţenească desfăşurarea sexuală ca pe o palpitaţie de trupuri zdrobite de ghips, extazul nelipsind totuşi (deşi prezent printr-un soi de tortură explicită). Din pricina bolii, trupurile ajung la un stadiu de meschinărie dezolantă; dar, cu cât trupul este mai chircit şi agonic, cu atât dorinţa din el este mai lacomă. Uneori, trupul (bucăţi din el) poate deveni chiar amuletă: unul din muribunzi îi face cadou lui Emanuel o fărâmă din vertebra sa bolnavă şi extirpată! Deşi oamenii-carapace sunt semimorţi, pasiunile din ei sunt stihiale şi produc dezastre microcosmice (gelozii, mortificări, masochisme, instincte asasine, suicid simbolic). Când omul-carapace este lăsat fără carcasa de ghips, un al doilea corp de murdărie în straturi este suprapus peste corpul propriu-zis (scrisul lui Blecher are o cruzime teribilă în astfel de scene!); de aceea, trupul de cruste va fi curăţat cu benzină, toaletat ca pentru o resurecţie. Este impresionant cât de fără tabu-uri în chestiunea  sexualităţii este autorul: paginile sale ard uneori degetele celui care parcurge cartea, (ne)ruşinându-l, dar provocându-l să citească avid mai departe.

Anunțuri

5 răspunsuri to “max blecher (3)”

  1. mesmeeacuttita Says:

    evident, imaginea (serafica) postata este in contrasens cu textul.

  2. matei Says:

    Sanatoriul Berck, la care se cazează Emanuel, este o adevărată societate miniaturală, care va fi, pentru personaj, un spaţiu nou, cu alte comportamente de viaţă, comportamente care-l vor marca şi, totodată, îl vor învăţa, printr-o neîndelungată paidee, câteva dintre faţele pe care spectacolul vieţii le poate oferi. Deşi acesta este un spaţiu concentraţionar, el oferă posibilitatea reconceperii de sine, a căutării puseurilor care se pot afla în psihicul uman. O adevărată luntre a lui Caron devine, din punctul meu de vedere, chiar trenul care-i duce pe suferinzi la acel sanatoriu-teatru, în care va rula întreaga acţiune din roman. Astfel, toposul în care Emanuel intră prezintă două mari caracteristici: societate şi teatru, denumiri care se conţin în cele din urmă. Am recurs la ele din două motive: primul, pentru că toţi aceia care au fost pacienţi ai sanatoriului, după însănătoşire, au decis să rămână în continuare în spatiul acela, oferindu-şi serviciile fără să aştepte niciun beneficiu financiar, contribuind astfel la organizarea unei întregi maşinării, formată din doctori, farmacişti şi infirmieri, care, conlucrând, vor întreţine toposul creat. Aceste trei mici caste sunt înglobate de farmecul derutant al spaţiului, derutare la care participă chiar ele, prin fascinaţia pe care o poartă locului. Aici intervine cel de-al doilea motiv, cel al teatralităţii, în măsura în care sanatoriul este un loc din care nimeni nu a mai putut scapa: „cine a trăit aici nu-şi găseşte nicăieri locul în lume”, tocmai datorită jocului dintre vis şi realitate, care destramă conştiinţa fiecărui locuitor al sanatoriului.
    Acest spaţiu nu seamănă numai cu cel din „Muntele vrăjit”, ci şi cu cel din „Tristan”. Rolul doctorului Spinell, care o ajuta pe Gabriela să se regăsească, determinând-o să-şi accelereze drumul spre moarte prin internediul artei, este luat, în „Inimi cicatrizate”, de Quitonce, în vreme ce Emanuel joacă, până la un punct, chiar rolul Gabrielei. Astfel, fragmetul de coastă extirpată, pe care Quitonce, omul cu sexul chircit şi lipsit de virilitate din cauza trăirii intense a senzorialului, i-o dă lui Emanuel înspre păstrare, este de fapt un simbol falic, al ultimei fărâme de virilitatate din muribund, care, transmisă lui Emanuel, devine un imperativ al trăirii dorinţelor, de orice natură ar fi acestea. Drept urmare, el îşi şi începe relaţia sexuală cu misterioasa Solange. Dar totodată, acel fragment de coastă este şi o modalitate de propagare a funestului dincolo de corsetul de ghips al protagonistului, care, cu cât îşi va trăi mai intens viaţa intimă, cu atât îşi va spori apropierea de moarte. Aşa se explică interesanta şi fastuoasă moarte a acestui Quitonce, care îşi dă ultima suflare, printr-o fugă de accente convulsive, groteşti, transformate când într-un râs de paiaţă, când în schelălăitul unui animal. El se dovedeşte a fi un histrion până la capăt.
    Deşi acest spaţiu are undeva trasată o linie menită să-l despartă de lumea din exterior, din cauza jocului, această graniţă devine pur şi simplu lipsită de importanţă. Spaţiul închis atrăgând tocmai prin izolare, care va determina toposul unui larg câmp de manifestare a dorinţelor. În cadrul său, oamenii încorsetaţi sunt oamenii măştilor. Sunt cei care se pot manifesta liber dincolo de mulajul de ghips, însuşindu-şi orice tip de manifestare, fără a da socoteală nimănui. Însă acest carnaval e devenit clar o manifestare a morţii, modelând tacit esenţa tuturor pacienţilor sanatoriului şi manifestându-se printr-un timp bolnav, ce se va răspândi cu rapiditatea unei boli contagioase. După moartea lui Quitonce, a Isei, Emanuel, simţind cum moartea ciupeşte şi din el, va găsi, pentru scurt timp şi doar iluzoriu, un mic refugiu la pensiunea d-nei Tils, urmând ca după lugubra apariţie a lui Solange – care chiar prin intermediul trăirii erotice nu face decât să lucreze funest în bărbat – să decidă părăsirea sanatoriului, temându-se de timpul accelerat care începuse să roadă corsetele de ghips ale pacienţilor şi chiar al lui.. Definitivă pentru el este revelaţia lui Solange de la finele romanului, ce-i apare: într-o rochie zdrenţuită, cu obrazul murdărit de noroi şi de apă, cu părul despletit şi plin de nisip, ţinând într-o mână o pasăre moartă, iar în cealaltă o gheată veche şi putredă.

  3. mesmeeacuttita Says:

    ce ingenioasa intrepretarea despre coasta lui quitonce! intuisem eu ceva, dar nu formulasem. explicatia mateina este profunda. nu m-am gandit nici la posibila interrelationare cu „tristan”! cat despre teatralitatea sanatoriala, eu am vazut-o oarecum prinsa in chingile normale ale spatiului cu pricina, asa incat nu am analizat-o. tocmai de aceea ideile de mai sus sunt binevenite. trenul-luntre – inca o data da!

    mai este ceva despre care nu am scris pe blog, dar am scris in eseul complet despre blecher care va fi publicat in revista. exista in „inimi cicatrizate” un elogiu absolut adus lui lautreamont si „canturilor lui maldoror”, elogiu care m-a uns pe inima cu toate unsorile lui fascinant-daimonice.

  4. mesmeeacuttita Says:

    si am uitat – solange apare astfel in ipostaza paria doar in etapa nebuniei ei frenetice (de iubita abandonata), dar la final ea se intelepteste totusi, la plecarea lui emanuel.
    aparitia ei nebuna este, insa, aproape un poem.

  5. rucsandra Says:

    Cine imi poate spune mai multe despre „complexul lui caron”?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: