nufăr
în mijlocul toracelui meu se găseşte un nufăr tatuat cu verde şi alb
are petale lungi ca nişte limbi de om
l-am pus acolo să crească de unul singur
i-am îngropat rădăcina în carne
cu ghearele prinse de piele şi os
nufărul doarme visează zboară nu ştie să vorbească
verdele lui e atroce
culoarea lui albă e un smoc de mireasă
nufărul e tatuat ca o cheie indiană
el aşteaptă să se înalţe la cinci metri deasupra cerului
barba ta este nufărul meu toracic.
Anunțuri
Noiembrie 4, 2009 la 10:10 pm |
Frapantă imaginea unui nufăr plasat la mijloc de torace. Mai ales pentru însemnătăţile diverse pe care nufărul le are pentru fiecare cultură.
Curios este faptul că întâi l-am vizualizat ascensional, ca pe un buric neîncârlionţat încă, lung, ca un cordon ombilical netăiat, care porneşte dintre plămâni şi se ridică pe vertebră ascensională, organizând un soi de legătură între senzaţiile tari ale inimii, care şed închise într-un torace, şi un posibil „transcendent”, văzut precum un alt torace cu care, prin împluntarea lungilor petale, să organizeze o „conferinţă”.
Apoi, l-am observat precum un tatuaj, numai că de astă dată petalele sale se întind de-a lungul trupului, orizontal deci, în care îşi are înfipte rădăcinile. Treptat, timp de un punct şi-o virgulă, nufărul se transformă într-o pasăre, ce stă cu ghearele înfipte în osul stern, aşa cum ar sta pe o ramură, ca apoi să-mi apară precum un creier, prin jocul substanţei verzi şi albe cu care este cromatizat; encefal care doarme, visează, zboară. Nici nu are nevoie să vorbească, atâta vreme cât limbile sale, lungindu-se precum lianelor, vorbesc cu fiecare celulă a trupului pe care se târăsc.
Aceste metamorfozări ale tatuajului, nufăr – pasăre – creier, le-aş numi etape ale unei iniţieri în ceea ce se cheamă creaţie. Un fel de perfecţionare sau dospire a muzei. Chiar prin faptul că tatuajul, care devine în acest caz ambiguu, este reprezentat precum o cheie indiană, mă duce cu gândul la o posibilă şansă a revelaţiei, la un potenţial de forţă de interior inimaginabilă. E ca şi cum tactul creativ ar fi ajuns la propriul său apogeu, şi anume la transformarea ultimă: „barba ta este nufărul meu toracic”. Ca si cum aş zice, atunci cand barba ta va încărunţi, zglobiul act al creaţiei va fi diminuat.
Noiembrie 5, 2009 la 6:08 am |
interesanta perceptie! eu am vrut sa fie mai cu seama un nufar tatuat, definit prin 3 imagini – verdele atroce, albul ca un smoc de mireasa si barba de barbat preschimbata in nufar – prin cea din urma imagine trupul femeii cu nufarul tatuat pe torace devine chiar chipul barbatului ei!
cheia indiana era/este o reminiscenta livresca, plasata insa mai degraba incalcit decit limpede, fapt care dorea sa sporeasca incarcatura senzoriala a poemului.
cat despre torace, acesta este principala cutie a corpului, incapatoare si chiar gestanta, in viziunea mea! asa ca de ce nu ar putea contine si naste un nufar senzorial, care sa devina, alchimic (dupa ce isi consuma staza feminina), un nufar-barba?
Noiembrie 5, 2009 la 8:24 am |
Desigur că interpretările pot fi multiple. Acum, dacă recitesc poezia, interpretarea mea duce mai mult înspre un senzorial purist, decât înspre creativitate. Însă şi în această formulă, îmi dă senzaţia de revelaţie care conduce înspre iniţiere, poate tocmai pentru că nufărul senzorial, conţinut şi apoi născut, continuă să se transforme în barba-bărbat, fir cu fir. Vitalitatea nufărului, în întregul său, depinde de vitalitatea toracelui în care îşi are împluntate rădăcinile. nu?
Noiembrie 5, 2009 la 2:06 pm |
senzorial purist? este potrivita formula, imi convine. gracias.
impluntate, impluntate sa fie atunci radacinile (desi verbu-i stalcit putin mi se pare, nu-i asa?)!
Noiembrie 5, 2009 la 4:39 pm |
e mai potrivit verbul impluntat, pentru ceea ce vreau eu sa zic, decat verbul infipt…. nu? impluntarea da si o oarecare doza de durere, sangerare.
Noiembrie 5, 2009 la 4:53 pm |
daca nufarul acesta asteapta sa se inalte cu 5 m deasupra cerului in niciun caz nu este un nufar suferind sau ranit!
si nici unul ranitor!
Noiembrie 5, 2009 la 8:36 pm |
mea culpa! intr-adevar, radacinile i-au fost ingropate in carne. nu ranire, nu ranit! dar totusi, prin ambitia lui de a se inalta atat, nu cumva raneste, catusi de putin? cat are sa-l suporte toracele?
Noiembrie 5, 2009 la 9:39 pm |
toracele suporta destule, fiindca e cutia cea mai incapatoare a trupului. ne putem si culcusi in torace, putem chiar face o ceainarie ori un turn cu ceas acolo etc…
Noiembrie 6, 2009 la 8:24 am |
sunt unele poeme pentru care trebuie să iţi pui mască, ele respiră un aer foarte rarefiat, trebuie să le citeşti bine echipat, să nu înfrigureze prea tare. îmi place nufărul tatuat cu verde şi alb şi mai ales cum culoarea lui albă e un smoc de mireasă. f cool :Đ
Noiembrie 6, 2009 la 1:39 pm |
ay, jeni, punct ochit, punct atins! este imaginea cea mai bijuterita din pohem.
Noiembrie 6, 2009 la 5:52 pm |
nufărul ar putea fi, prin smocul de mireasă, floarea androgină a nunţii dintre femeie şi bărbat, dar parcă în acelaşi timp, nufărul îi şi conţine. ca şi cum ar fi şi în acelaşi timp si destinatie si vehicul. de fapt parcă totul e în buclă (cheia indiană?) şi androgin in poemul asta, nufărul creşte in centrul femeii, odată crescut, el este bărbatul sau barba lui, care ar putea fi, hmm, de ce nu, simbol pentru înţelepciunea lui
cel puţin mie, smoc aşa îmi sună, masculin, iar mireasă, ofcors, e evident
Noiembrie 6, 2009 la 6:03 pm |
stiu si eu? poheta nu le stie chiar pe toate (sau se face a nu le sti), dar macar poate face un semn cu ochiul…