Archive for octombrie 2009

dadaism, postumanitate, şah (4)

octombrie 4, 2009

Teodosiu6

Dadaism, postumanitate, şah (4)

Mesmeea: The Posthuman Dada Guide se doreşte a fi şi o laudă a boemiei. Care mai este valabilitatea boemiei astăzi (mă gândesc la generaţiile extrem pragmatice care domină lumea actuală)? Nu cumva este un termen şi o stare doar umană, care nu are nimic de-a face cu postumanitatea?

Andrei Codrescu: Boema e opereta operei de artă; înrudită şi foarte plăcută (până-ţi distrugi ficatul), dar necesară numai în sensul că atrage tineri într-un oraş şi într-un cartier. Boema este istoria cartierelor cu chirii ieftine şi multe cafenele. Laud comunitatea creată de boemă şi extazul poetic obţinut prin cantitatea de idei în mişcare cu ajutorul, desigur, al intoxicantelor. Boema şi-a asumat multe însuşiri tipice artiştilor (de obicei după ce s-a destrămat): noutate, căutare a necunoscutului, delir, stări excepţionale de spirit, nomadism şi spontaneitate. Ghidul meu Dada chestionează dacă e posibilă o boemă internautică, o ciber-comunitate care stimulează această formă specifică (şi productivă) de umanitate; e o întrebare şi o propunere în contextul nou postuman.

Mesmeea: The Posthuman Dada Guide ar putea fi înţeleasă nu doar ca o istorie liberă şi concentrată a dadaismului, ci şi ca o antropologie a acestuia. De ce ai simţit nevoia unei recapitulări cu tendinţă? Te consideri a fi un dadaist postuman? Sau eşti un dadaist din şi prin instinct?

Andrei Codrescu: Am avut două idei: 1. dadaismul există în toată cultura contemporană şi este parte vie din toate artele moderne, şi 2. dada este singura mişcare artistică ce mai interesează tinerii în secolul 21, de la activităţile teatrale de la Cabaret Voltaire până la post-punkeri. O privire grăbită asupra geografiei spiritului modern şi postmodern dezvăluie imediat prezenţa vie a mişcării dada – e inima, să zicem, care bate fără întrerupere în fiecare rebeliune artistică de un secol încoace. Am vrut să pun şi două întrebari: 1. de ce nu rugineşte dada? şi 2. care-i rolul dada în postumanitate? Răspunsul parţial e că dada nu rugineşte pentru că nu poate fi capturată şi pusă-n muzeu, evită (şi refuză) definiţiile, şi nu are stil definitoriu. (E uşor de muzeumumificat suprarealismul care are un singur “look”; e mai greu cu dada care are multe chipuri). Cu toate astea, dada a fost ignorată de universitari şi de istorici iar eu am vrut să înţeleg de ce; nu-i mare mister: vitalitatea nu place colecţionarilor şi analiştilor, fiindcă ei preferă chestii moarte. Eu nu-s dadaist decât în New Orleans; în California sunt realist-magic; în Baton Rouge sunt realist. În toate ipostazele sunt magellanist: în dada am descoperit un teritoriu vast, evident, larg răspândit şi necunoscut. Este ca şi cum ai descoperi aerul: cine a descoperit aerul?

Mesmeea: Magellanist? Uneori am senzaţia că magellanizezi cuvintele până când le inoculezi virusul invenţionitei fundamentaliste…

dadaism, postumanitate, şah (3)

octombrie 2, 2009

Teodosiu5

Dadaism, postumanitate, şah (3)

Mesmeea: Una dintre definiţiile ritualiace ale postumanităţii din The Posthuman Dada Guide sună astfel: „este umanitatea care a pus natura între paranteze”. Dar, după cum ştim cu toţii, parantezele pot fi mai largi sau mai strâmte, rotunde sau drepte. De ce natura nu ar putea fi la o adică scrisă cu cerneală invizibilă şi nu neapărat pusă între paranteze?

Andrei Codrescu: Foarte bine pusă întrebarea aici. Parentezele sunt strict ecologice: civilizaţia industrială a reuşit să se impună până în punctul în care pretindem că omul e coroana creaţiei (aroganţă încurajată de monoteism); înarmaţi cu această groaznică atitudine am disciplinat (aproape) total mediul, am domesticit şi distrus animalele, şi ne pregătim de imortalitate fizică. Din cauza puterii noastre trebuie să regăsim drumul spre natura pe care am îngrădit-o între parentezele omnipotenţei umane, pentru că facem parte din ea şi dacă o distrugem e vorba de suicid chiar dincolo de prostie. Eu cred (în mod nedadaist) că natura o să ne pedepsească înainte ca noi să avem posibilitatea de a ne deparanteza, dar sper (din optimism natural şi caritate) că poate mai avem timp să ne depăşim păcatele via dada în perioada de tranziţie postumană.

Mesmeea: Vezi în Tristan Tzara şi Lenin (jucând şah împreună la Zürich) – doi „tătici”, doi dumnezei care au produs clovnul modern şi neo-omul (omul nou comunist). Care dintre cei doi a câştigat? De ce plasezi postumanitatea neapărat între Tzara şi Lenin? De ce nu între Samuel Beckett şi Mao Tze Dun sau între suprarealism şi khmerii roşii … sau între diavolii hâtri ai lui Mihail Bulgakov (conduşi de Woland) şi Stalin?

Andrei Codrescu: După 1989 e clar că a câştigat Tzara. Dadaismul înfloreşte şi comunismul e mort. Altfel spus, arta e-n ascendenţă şi pe statuile comuniste creşte iarba. Toate avangardele moderne se trag din dada şi din anul 1916, an crucial pentru revoluţiile artistice şi ideologice. Primul război mondial, Cabaret Voltaire în Zürich, şi revoluţia bolşevică în Rusia se desfăşoară simultan într-o istorie condensată unic. În plus, Tzara şi Lenin sunt prezenţi în exil la Zürich în acelaşi timp, frecventează aceeaşi cafenea, se cunosc şi, mai mult ca posibil, au jucat şah împreună. (Aşa mărturiseşte Hans Richter, de exemplu). La Zürich, în perioada 1915-1917, sunt prezenţi şi James Joyce, Carl Gustav Jung, Albert Einstein, Hugo Ball, Emmy Hennings, Francis Picabia, fraţii Janco, şi, alături de Lenin, Radek şi Zinoviev. Între cei pe care-i menţionezi tu distanţele rămân numai metaforice şi sunt pe scară mai mică.

Mesmeea: Mi-ar fi plăcut să stau cafegioaică la o masă şi să-i ochesc pe toţi cei înşiraţi mai sus cu un pistol cu apă, dar mai ales pe Joyce şi Jung.