dadaism, postumanitate, şah (4)

Teodosiu6

Dadaism, postumanitate, şah (4)

Mesmeea: The Posthuman Dada Guide se doreşte a fi şi o laudă a boemiei. Care mai este valabilitatea boemiei astăzi (mă gândesc la generaţiile extrem pragmatice care domină lumea actuală)? Nu cumva este un termen şi o stare doar umană, care nu are nimic de-a face cu postumanitatea?

Andrei Codrescu: Boema e opereta operei de artă; înrudită şi foarte plăcută (până-ţi distrugi ficatul), dar necesară numai în sensul că atrage tineri într-un oraş şi într-un cartier. Boema este istoria cartierelor cu chirii ieftine şi multe cafenele. Laud comunitatea creată de boemă şi extazul poetic obţinut prin cantitatea de idei în mişcare cu ajutorul, desigur, al intoxicantelor. Boema şi-a asumat multe însuşiri tipice artiştilor (de obicei după ce s-a destrămat): noutate, căutare a necunoscutului, delir, stări excepţionale de spirit, nomadism şi spontaneitate. Ghidul meu Dada chestionează dacă e posibilă o boemă internautică, o ciber-comunitate care stimulează această formă specifică (şi productivă) de umanitate; e o întrebare şi o propunere în contextul nou postuman.

Mesmeea: The Posthuman Dada Guide ar putea fi înţeleasă nu doar ca o istorie liberă şi concentrată a dadaismului, ci şi ca o antropologie a acestuia. De ce ai simţit nevoia unei recapitulări cu tendinţă? Te consideri a fi un dadaist postuman? Sau eşti un dadaist din şi prin instinct?

Andrei Codrescu: Am avut două idei: 1. dadaismul există în toată cultura contemporană şi este parte vie din toate artele moderne, şi 2. dada este singura mişcare artistică ce mai interesează tinerii în secolul 21, de la activităţile teatrale de la Cabaret Voltaire până la post-punkeri. O privire grăbită asupra geografiei spiritului modern şi postmodern dezvăluie imediat prezenţa vie a mişcării dada – e inima, să zicem, care bate fără întrerupere în fiecare rebeliune artistică de un secol încoace. Am vrut să pun şi două întrebari: 1. de ce nu rugineşte dada? şi 2. care-i rolul dada în postumanitate? Răspunsul parţial e că dada nu rugineşte pentru că nu poate fi capturată şi pusă-n muzeu, evită (şi refuză) definiţiile, şi nu are stil definitoriu. (E uşor de muzeumumificat suprarealismul care are un singur “look”; e mai greu cu dada care are multe chipuri). Cu toate astea, dada a fost ignorată de universitari şi de istorici iar eu am vrut să înţeleg de ce; nu-i mare mister: vitalitatea nu place colecţionarilor şi analiştilor, fiindcă ei preferă chestii moarte. Eu nu-s dadaist decât în New Orleans; în California sunt realist-magic; în Baton Rouge sunt realist. În toate ipostazele sunt magellanist: în dada am descoperit un teritoriu vast, evident, larg răspândit şi necunoscut. Este ca şi cum ai descoperi aerul: cine a descoperit aerul?

Mesmeea: Magellanist? Uneori am senzaţia că magellanizezi cuvintele până când le inoculezi virusul invenţionitei fundamentaliste…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: