Dadaism, postumanitate, şah (3)
Mesmeea: Una dintre definiţiile ritualiace ale postumanităţii din The Posthuman Dada Guide sună astfel: „este umanitatea care a pus natura între paranteze”. Dar, după cum ştim cu toţii, parantezele pot fi mai largi sau mai strâmte, rotunde sau drepte. De ce natura nu ar putea fi la o adică scrisă cu cerneală invizibilă şi nu neapărat pusă între paranteze?
Andrei Codrescu: Foarte bine pusă întrebarea aici. Parentezele sunt strict ecologice: civilizaţia industrială a reuşit să se impună până în punctul în care pretindem că omul e coroana creaţiei (aroganţă încurajată de monoteism); înarmaţi cu această groaznică atitudine am disciplinat (aproape) total mediul, am domesticit şi distrus animalele, şi ne pregătim de imortalitate fizică. Din cauza puterii noastre trebuie să regăsim drumul spre natura pe care am îngrădit-o între parentezele omnipotenţei umane, pentru că facem parte din ea şi dacă o distrugem e vorba de suicid chiar dincolo de prostie. Eu cred (în mod nedadaist) că natura o să ne pedepsească înainte ca noi să avem posibilitatea de a ne deparanteza, dar sper (din optimism natural şi caritate) că poate mai avem timp să ne depăşim păcatele via dada în perioada de tranziţie postumană.
Mesmeea: Vezi în Tristan Tzara şi Lenin (jucând şah împreună la Zürich) – doi „tătici”, doi dumnezei care au produs clovnul modern şi neo-omul (omul nou comunist). Care dintre cei doi a câştigat? De ce plasezi postumanitatea neapărat între Tzara şi Lenin? De ce nu între Samuel Beckett şi Mao Tze Dun sau între suprarealism şi khmerii roşii … sau între diavolii hâtri ai lui Mihail Bulgakov (conduşi de Woland) şi Stalin?
Andrei Codrescu: După 1989 e clar că a câştigat Tzara. Dadaismul înfloreşte şi comunismul e mort. Altfel spus, arta e-n ascendenţă şi pe statuile comuniste creşte iarba. Toate avangardele moderne se trag din dada şi din anul 1916, an crucial pentru revoluţiile artistice şi ideologice. Primul război mondial, Cabaret Voltaire în Zürich, şi revoluţia bolşevică în Rusia se desfăşoară simultan într-o istorie condensată unic. În plus, Tzara şi Lenin sunt prezenţi în exil la Zürich în acelaşi timp, frecventează aceeaşi cafenea, se cunosc şi, mai mult ca posibil, au jucat şah împreună. (Aşa mărturiseşte Hans Richter, de exemplu). La Zürich, în perioada 1915-1917, sunt prezenţi şi James Joyce, Carl Gustav Jung, Albert Einstein, Hugo Ball, Emmy Hennings, Francis Picabia, fraţii Janco, şi, alături de Lenin, Radek şi Zinoviev. Între cei pe care-i menţionezi tu distanţele rămân numai metaforice şi sunt pe scară mai mică.
Mesmeea: Mi-ar fi plăcut să stau cafegioaică la o masă şi să-i ochesc pe toţi cei înşiraţi mai sus cu un pistol cu apă, dar mai ales pe Joyce şi Jung.
Mesmeea Cuttita's Blog 
octombrie 3, 2009 la 9:12 pm |
Interesant cum termenul de postuman, care în mod logic ar atrage după sine semnificaţia unui sfârşit de umanitate, a unui amurg al gândurilor, şi, implicit, definitivarea unei ere a roboticului pur, ajunge să însemneze tocmai o regăsire a acelei umanităţii pierdute printre maldărele de fieroaie şi cabluri, de care depindem într-o mică sau mare măsură. Totuşi, chiar şi-n postumanitate fiind, n-o fi prea târziu pentru această regenerare?, n-om fi mult prea naivi în credinţa noastră de regăsire a umanităţii, de regăsire a noastră înainte de toate celelalte posibile regăsiri? Zic a noastră, pentru că, în opinia mea, trebuie să ne simţim mai întâi energia dintre propriile mădulare, ca mai apoi să putem fi apţi de conştientizarea energiei care ne menţine în viaţă, acea energie suptă inconştient de la sânul mamei pământ, după cum spune Codrescu. Mi se pare absolut necesară simţirea acelei nevoi de hrană lăuntrică, care să nu poată fi satisfăcută de nicio fierăraie ori de conectarea la vreun cablu, care să ne ajute în demersul nostru de reamintire a construcţiei sânului primordial. Cu alte cuvinte, trebuie să existe acea esenţială nevoie de lapte al imprevizibilului, pentru a ne căsca toate orificiile cărnii noastre, care, în disperare de cauză, vor cere, alături de fiinţă, o revitalizare, un reset. Chiar ar fi păcat, pentru farmecul neîntâmplării de a fi, să ne lăsăm mistuiţi de focurile duşmănoase sau apele învolburate sau vânturile seci ale celei ce încă ne mai suportă. Ar fi păcat să ne între-deschidem gurile pentru a ne striga agonia, în loc de a ne striga esenţa!
Metafizic, pentru a ajunge la sânul mamei noastre, la acest corn al abundenţei, încă o dată dreptate are Codrescu, nu avem nevoie de istorie, de ritualuri pre-existente, de diplome şi distincţii, ci pur şi simplu de îndreptarea propriei noastre priviri înspre interiorul nostru, ca acel ochi înăuntru să se deştepte. Imprevizibilul e dat de magia culturilor, de arta sacră, de folclor! Încă o dată DA pentru Codrescu. Pentru că acestea sunt acte în care omul se afla în apogeul spontaneităţii sale, nefiind înfăşurat în pixeli, spre exemplu. Toată această căblărie în care suntem înfăşaţi, este lipsită de emoţie, de cea care, de fapt, dă imprevizibilul şi diversitatea.
Peste tot, pe stradă, în cafenele, magazine, tutungerii, umanitatea prezintă o faţă prelungă, încercănată, goală. Ca şi cum li s-ar fi pierdut esenţa… ca şi cum toţi ar avea un pistol în zona lombară, asta din pricina mersului cocoşat, ori ochii aruncaţi în trotuar şi prinşi acolo parcă în gume de mestecat. Mi-e dor de-un zâmbet străin, însă uman. Mi-e dor de omul seren!!!
…îmi place ultima replică! Chiar, cum vor fi arătând Joyce şi Jung ţintuiţi de pistolul H2O al Mesmeei?
octombrie 4, 2009 la 6:03 am |
cablariile si fierariile cred ca irita multa lume astazi, intrucat alieneaza indeajuns, doar cei foarte tineri (pana in 20 de ani) le gusta acut. dar nu stiu daca postumanitatea contine neaparat vreun regressus ad uterum care sa ni se potriveasca suta la suta. intrucat si in postumanitate, tocmai fiindca ne aflam in POST, functioneaza variate forme de alienare, chiar daca nu toate sunt vizibile sau agresive. privirile in gol si chipurile vide au existat si ele dintotdeauna, dar cauzele au fost diferite in fiecare epoca si au depins de context si de evolutia/involutia civilizatiei omenesti. daca este sa facem o comparatie relativ improvizata, astazi nu suntem foarte departe de temerile existentialistilor, numai ca solutiile lor (suicidul, absurdul traita pana la capat, absurdul rezolvat burlesc) nu sunt neaparat … fezabile.
cat despre pistolul meu H2O, probabil ca ar fi tintit catre ochelarii lui Joyce si fruntea lui Jung (dar nu stiu exact de ce)!
octombrie 4, 2009 la 10:09 am |
Vor fi existat dintotdeauna acele chipuri deznădăjduite, cu cauzele lor specifice, nu contestez asta, însă aflându-ne în lumea vitezei, o lume a crizei de multe varietăţi, pare-mi-se că şi masa de populaţie îşi amplifică agonia, că mult mai mulţi sunt cei atinşi, de la muncitori până la intelectuali. Toţi au adoptat, poate inconştient, un soi de monotonie, un dicteu aş putea spune, după care se mobilizează zilnic. Tocmai lipsa timpului pentru noi înşine, ne îndepărtează foarte mult de postumanitate, în sensul dat de Codrescu. Se prea poate să fie nevoie de-o perspectivă existenţialistă în acest ditiramb al crizei, de acea necesitate de promovare a libertăţii individuale şi a subiectivităţii. Pentru că tocmai această deznădăjduire în masă poate fi, din punctul meu de vedere, o faţetă a omului în perspectiva sfârşitului, om care se află înstrăinat de el însuşi, care nu mai are nici stăpânirea, nici posesiunea sinelui. Pe de altă parte, tocmai această masă de populaţie a optat şi optează în continuare pentru modul şi stilul de viaţă pe care-l practică. Sartre, de exemplu, consideră această posibilitate de a alege, tocmai matricea care asigură desfăşurarea libertăţii umane, libertate de care suntem absolut responsabili. Şi cum alegerea este o necesitate, faptul de a nu alege constituie, de asemenea, o alegere.
Lumea şi spiritul nostru are neapărată nevoie de maxima funcţionalitate a rectului. Văd în acele feţe prelungi, în acei ochi goi de subiectivitate, un fel de perforare a apendicului. Aşa cum interiorul adomenului este inundat, evident din cauza perforării, de materia fecală, cam aşa suntem şi noi, la nivel spiritual, anume inundaţi de lucruri care nu ne fac plăcere. Dacă din calea apendicitei se mai poate scăpa, nu-mi pot imagina cum ar scăpa lumea de la propriul ei suicid. Poate prin închipuirea unui pistol H2O mesmeic!
octombrie 4, 2009 la 12:11 pm |
„ditiramb al crizei” este o formula cat se poate de adecvata. paralela cu lumea excrementelor nu este nici ea nelalocul ei, chiar daca suna cam vijelios. ma intreb, insa, daca jucaria mea de pistol ar putea avea, cat de cat, efect valid!?
intrucat nu cu multa vreme in urma am stat o luna in micul paradis cretan, perspectiva mea este ceva mai optimista. deocamdata. de prin noiembrie voi incepe, cred, si eu mini-eseurile despre vertij.