dadaism, postumanitate, şah (2)

Dadaism, postumanitate, şah (2)

Mesmeea: Defineşti postumanitatea în funcţie de adaptarea electronică a făpturii umane în vremurile noastre, dar oare este de ajuns acest lucru? Nu ar fi necesară şi o definiţie măcar simili-metafizică?

Andrei Codrescu: Ai atins un punct nevralgic. Pe de o parte eu (şi dadaiştii cu care conspir) refuz metafizica gata preparată a religiilor, filozofiilor şi utopiilor; aceste preparate sunt otrăvite de istorie. Pe de altă parte, creaţia din adâncul umanităţii noastre a unei noi definiţii a umanului nerobotizat face parte dintr-o mişcare evoluţionară care tinde la un nivel mai treaz al umanităţii. In extremis poţi zice că acest efort şi rezultatul obţinut e un soi de “transcendenţă,” dar ceea ce rezultă nu seamănă cu transcendentul formalizat de ritualuri pre-existente, deşi cred că trebuie să ne servim generos din magia culturilor, din folclor, din poveşti, din arta sacră.

Mesmeea: În chestiunea magiei, dau şi eu aprobator din cap! Vreau o tichie care să mă facă invizibilă…

Andrei Codrescu: Ne adăpăm din formele umplute de emoţie, din fântânile de lacrimi şi din covoarele persane în plin zbor.

Mesmeea: La un moment dat spui: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru Dada, motorul formelor goale”, întrucât consideri că Dada este o „stare de graţie”. De ce?

Andrei Codrescu: Dada îşi trage energia din refuzul a tot ce are definiţie. În acest sens, parte din activitatea artistului e să descarce sau să golească tocmai conţinuturile formelor sus-menţionate: să sece fântânile de lacrimi, să reprogrameze direcţia covorului zburător; această activitate de golire, de vărsare a conţinutului este o distrugere a sensurilor memoriei oficializate; lacrimile au fost şi devin ape de izvor, covorul care odinioară se ducea către Mecca, acu’ se duce la Cluj. Acţiunea aceasta seamănă cu operaţia comercială a industriei de reclame, care schimbă conţinutul cunoscut să servească vânzării unui produs (de exemplu, felul în care un cântec de mare ecou sufletesc, un imn revoluţionar al anilor 60 e transformat într-o osanală adusă unui aspirator de praf), dar aceasta asemănare e superficială: operaţia de golire dada e o lecuire violentă dar terapeutică a unor traume colective. Formele “goale” generate de arta dada sunt deschise şi gata să fie umplute cu conţinuturile mai voioase, mai generoase, mai inimoase, ale făpturilor care vin. Creaţia continuă de forme care nu pot fi prinse (ca argintul viu) dă un sens intoxicant grupului sau individului care lucrează la ea – o “stare de graţie.”