creta 2009 (III)

Jurnal hanian (III)

În amurg, peisajul se sălbăticeşte la maximum, pământul se face oranj şi miroase iute, a oţet parcă, iar cerul se desface şi el în culori grele, amestecate. Stau şi mă uit la nesfârşit cu o voluptate în ralenti. Se mai aud doar câini, behăituri de oi şi copii scâncind, dar foarte departe. Este prima dată când nu vrem să ne mişcăm nicăieri, ci doar să zăcem şi să scriem. Poate, totuşi, vom merge în insula Anti-Cythera, întrucât Cythera am văzut-o acum mulţi ani. La greci, toate insulele au o variantă stabilă şi una anti, cum s-ar zice, iar lucrul acesta se cuvine a fi degustat cu prisosinţă. Aşa că am vrea să mergem la Anti-Cythera, de fi-va să fie. E lucru mare răstimpul leneş şi spiralat de scris de aici. Mi-ar fi fost de folos în tihnă şi pentru alte cărţi care şi-ar fi găsit sălaş, deşi nu le-a ajuns norocul acesta. Ideea centrală pentru a doua parte din Angelus mi-a venit chiar la plecarea din Clusium, când aproape că acceptasem soluţia unui delir epic, fără coadă ori şira spinării. Şi de-atunci am tot scris, am tot făcut croitorie de lux pe creierul şi pe fantezia mea. Verile greceşti sunt întotdeauna sănătoase în sensul acesta: te umpli de ceea ce scrii şi mai apoi ai puterea să dărui şi altora.

Plaja noastră este retro, marcată de clădiri părăsite şi decavate, scrijelite cu grafitti, pe-aici încă mai locuiesc homleşi ori hipioţi care ies, când te aştepţi mai puţin, dintre zidurile dezafectate. M-am amuzat zărind scrijelit un no war, probabil rămas de pe vremea războiului din Iugoslavia sau a celui din Irak. Chiar în spatele nostru se găseşte o imensă piscină înecată în gunoaie şi uscată, cu resturi de palmieri scorojiţi în jur şi zeci de kilograme de sticlă spartă de la barul care tronase odinioară aici. Sus, pe coamă, un rest de hotel al tuturor, de aici porecla lui de Hotel Babel. Bărboşi în lenjerie de corp şi fete dezinhibate se ivesc când şi când ca să se spele în mare. Pe unii dintre ei i-am regăsit în vechiul port Chania, în ipostaza de cântăreţi ambulanţi la un soi de lighene cu gura în jos (totuşi, sunetul acestor instrumente improvizate s-a dovedit a fi suav şi interesant) sau ca jucători amatori cu popicele în aer şi săritori în aer. Lângă plajă locuieşte într-o rulotă milităroasă, cu rogojini şi accesorii de camping desuet, cupluri hirsute la vreo douăzeci şi ceva de ani, plasate sub titulatura de Circus nomad. Ne uităm la ei discret, dar ca la nişte ciudăţenii de peşteră. Uneori ni se pare că sunt olandezi, alteori că sunt gitani spanioli. Până când şi presupusa tavernă de lângă mare este o terasă din stuf, cu nailon deasupra. Parcă am fi în America de Sud, prin anii ’50 ai secolului trecut. Pe stâncăria de lângă plajă se sălăşluieşte adesea, cu genunchii la gură, un bărbat la vreo 50 de ani, cu părul lung şi semiîncărunţit, lăsat liber până la brâu. Omul parcă păzeşte promontoriul. L-am poreclit Fachirul. În ultima parte a stagiului nostru la Chania, am schimbat plaja şi am mers mai departe, într-un loc mai omenesc şi aranjat, unde, totuşi, mă lăfăiam tigreşte la soare lângă minunaţii crini ai nisipului (întâia dată i-am văzut în insula Kos, mirosul lor este ascuţit şi moale în acelaşi timp, iar delicateţea cupei lor este hipnotizantă).