nu vreau să ne audă diavolul

NightBirds

şoapte

dragostea mea, îi şopti ea. de ce şopteşti, o întrebă el? fiindcă nu vreau să ne audă diavolul. doar ştii că suntem ai diavolului. dar dacă ne-ar auzi dumnezeu? o întrebă el. dumnezeu ne-a auzit de multă vreme cum şoptim şi n-a făcut nimic nici pentru noi, nici împotriva noastră, a fost mereu indiferent. dragostea mea, îi şopti el. deşi aş prefera să nu afli niciodată lucrul acesta şi să fii surdă acum. iar eu am bătut din palme. de ce baţi din palme? m-au întrebat cei doi iubiţi. fiindcă nu vă este ruşine să folosiţi cuvântul dragoste, le-am şoptit eu. de ce vorbeşti în şoaptă? m-au întrebat ei. fiindcă nu vreau să nu ne audă diavolul.

Anunțuri

25 răspunsuri to “nu vreau să ne audă diavolul”

  1. corinaki Says:

    frumos.
    dar cum e mai bine: sa soptesti, sa urli sau sa taci?

  2. mesmeeacuttita Says:

    toate trei. pe rand sau deodata.

  3. corinaki Says:

    asa sa fie. de-a valma.

  4. nuclearrr Says:

    Un teribil si incitant ” sa ne ia dracu , dragoste”?!:)

  5. FID DeScribor Says:

    Mi se pare stranie între aceste șoapte, bataia din palme. O celebrare? O jubilare? Sau gestul care era facut ca semnal de intrare sau iesire a cuiva/ceva; si mai e „ea” care are mai multe voci de fiecare data.

  6. matei Says:

    Al Naibii de rotund joc. Mai c-aş zice că din mâini imperfecte s-a modelat lutosul perfect al acestui vas, vas al cărui gol este esenţial, pentru că pe el se întemeiază utilitatea vasului. Observ prezenţa a doua voci sticloase, a doua himere de talie feminină: Ea – care acţionează într-un plan transcedental, acolo unde totu-i o soaptă, Eu – posibil corespondent terestru care, într-un spaţiu înţesat de zgomot, se manifestă tot prin zgomot, prin bătutul din palme adică, deşi continuă să se SPUNĂ nelumesc, vorbind în şoaptă. Bătutul din palme este reprezentantul furiei acestor voci, care pot foarte bine fi declanşate dintr-un punct comun, voci care formează vasul şi circumferinţa acestuia, prin deschizătura căruia se transmit infuzii înspre transcedental. Prima voce se foloseşte de posibilitatea de manifestare fizică a vocii terestre, dupa cum am numit-o, care p[oate transforma totul în fenomene. Restul, devine cuprins de autoritatea celor două voci, care sunt conştiente de surzenia diavolului, iar vorbitul în şoaptă poate fi o măsură precaută de a nu deranja ordinea cosmică în care ele se înscriu. Dragostea, pe principiu platonic, este cea care ţine îngemănatele componente formatoare ale vasului îmbrăţişate, aşa cum ţine inchegheat cosmosul. Pe de altă parte, una dintre vocile masculine îmi pare a fi chiar cea diavoleasca, care spune: doar stii ca suntem ai diavolului şi răspunde la întrebarea adresată Ei, de către cel care o întreabă pentru ce şopteşte: dar dacă ne-ar auzi dumnezeu? o întrebă el prin: dumnezeu ne-a auzit de multă vreme cum şoptim şi n-a făcut nimic nici pentru noi, nici împotriva noastră, a fost mereu indiferent, voce care şi-ar încheia gândul anterior prin şoptitul: deşi aş prefera să nu afli niciodată lucrul acesta şi să fii surdă acum, în vreme ce o altă voce, simultan, îi şopteşte: dragostea mea. Da, chiar al Naibii de rotund joc

  7. mesmeeacuttita Says:

    o celebrare ar putea fi, cred ca da. nu jubilare, ci sarbatoare. asta-i pentru describor.

    matei are sa imi rasuceasca mintea de tot cu hermeneutica-i ramificata si multinuantata. nu m-am gindit niciodata sa despart firele chiar in 99 de firisoare si firimituri. ar trebui sa fie macar vreo 7 autori in mine ca sa pot sa fac asta. drept care voi spune doar ceva de incurcat itzele. dar daca in final este o greseala si un „nu” in plus pe care doar acum l-am observat? daca in final voi fi vrut sa scriu de fapt „fiindcă nu vreau să ne audă diavolul”? ar schimba lucrul acesta ceva din poem si din istoria concisei dragosti povestita pe scurt aici?

  8. FID DeScribor Says:

    Cred ca merita sa faci nu numai hermeneutica textului, ci si hermenutica împrejurimilor sale umbroase: inspiratii, contexte, lecturi submerse, un fel texte latente, ca si acele „traces” din gramaticile noi; se poate, de ce nu? Putem spune ceva si despre „nu”-ul acela, dar in soapta :). Caci la sarbatoare se mai intampla si extazuri si atunci nu vedem, n-auzim, iar soaptele sunt necesare.

  9. mesmeeacuttita Says:

    ce anume ai putea spune (in soapta sau nu), describor, despre acel „nu”? sunt curioasa fok!

    cat despre hermeneutica imprejurimilor umbroase, mi-a placut ideea.

  10. FID DeScribor Says:

    Daca aici e o dragoste povestita mai degraba prin impresii – intelese mai degraba ca imprimari, fragmente de gest, ea cu siguranta angreneaza forte din zone foarte diverse, unde cu stupoare se poate vedea ca, uneori, contradictiile nu mai functioneaza. Cel care cauta dragostea de-a binelea, schimba fara sa vrea sau vrand, nu stiu, lumea; parcurge probe, alteori le provoaca el/ea insusi/insasi – uneori vrea sa fie auzit, alteori nu, si alte-alteori, are fantasma ca toate lucrurile s-ar putea sa fie din acelasi loc.

  11. mesmeeacuttita Says:

    ce inseamna, insa, „cel care cauta dragostea de-a binelea”? ca acesta este un schimbator de lume (ma refer la duetul complet masculin-feminin, chiar daca folosesc doar masculinul aici), asta o stim cu totii. care este rostul lui „de-a binelea”? de obicei nu cautam dragostea de-a binelea, ci de-a nebinelea?

  12. FID DeScribor Says:

    Cred ca de-a binelea ar fi ca trece de toate ideile consacrate de cuplu, ca merge mai departe cu cautarea, cauta extensii ale cuplului, ca sa zic asa, dar nu in sensul unui libertinaj facil, ci cauta resurse, mecanisme, il cauta pe celalalt prin orice. Uneori se intra pe terenuri necunoscute si stranii, cred; si cred ca sunt si prapastii si canioane; si imi place sa cred ca sunt si spirite calauzitoare. Si toate astea cu o imnesa discretie, asta inteleg prin soapte. Dar peste cateva zeci de ani, nu stiu ce se va putea spune, ce se va gasi.

  13. mesmeeacuttita Says:

    explicatia imi convine si m-a convins. este si foarte speciala. gracias.

  14. matei Says:

    Posibila hermeneutică pe care o realizez este unul dintre modurile în care autoarea mi-a atins intelectul, utilizând, culmea, nu o nuanţă ce să ţină de intelect, ci una ce ţine de simţirea emotivă. E gândul pe care vreau să i-l împărtăşesc, chiar dacă o fac într-o manieră greoaie, cu arhitectură renascentistă, aproape ca un tablou de Caravaggio, pentru că aşa am simţit întinzându-mă pe scândura textului. Aşa a pârâit el. Asta am gândit, tot asta am redat… e, cum îmi place mie să spun: un exerciţiu de minte…. sper sa nu deranjeze, totuşi. Dacă ceva s-ar schimba în text, s-ar simţi automat, cel putin la nivel de muzicalitate şi estetic, într-o primă fază, deşi cred că forma în care textul a fost postat nu este chiar întâmplătoare. nu? cel puţin destinul, ce se perindă prin cuvintele-i, nu lasă ca acest text să fi fost redat întâmplător sub forma lui de acum.

  15. mesmeeacuttita Says:

    daca hermeneutica (fie ea si una spontana) este un exercitiu de minte, atunci despre poemul de fatza s-ar putea spune ca este un exercitiu de simtaminte. desi la fel de bine ar putea fi un joc. poate ca am auzit dialogul cu pricina (intre iubitii din poem) in avionul peste mediterana, in drum spre creta. sau poate ca am inventat tot. nu conteaza.

    caravaggio este una din slabiciunile mele asumate si minunate, dar aici si acum nu cred ca isi are rostul vizual.

  16. matei Says:

    ca este vorba de un joc, am subscris…. l-am numit chiar joc al Naibii de rotund… ca are conotatii de joc al simtamintelor, am subscris prin „simtire emotiva”. Chiar nu conteaza daca textul e unul pur si simplu rupt din realitatea propriu-zisa ori, cum Holban ar spune, din irealitatea imediata. Literaritatea poate fi de 100٪. Singura chestie certa este ca textul poate fi pipait de ochii celor ce-l interpreteaza, ca el lucreaza in persoana celor ce l-au parcurs.

    Faceam referire la Caravaggio, cu scopul de a ilustra un mod de exprimare mai putin fluid, si, totodata, cu scoplul de a-mi scuza stilul – hermeneutic

  17. mesmeeacuttita Says:

    hmmm. nu trebuie scuze pe aici. fiecare scrie ceea ce crede si cum simte.

    sintagma de irealitate imediata nu e a lui max blecher? adevarat ca acestia doi, holban si blecher, scriu inrudit.

  18. Zvârluga Says:

    Prima dată când am citit textul, l-am citit cu „fiindcă nu vreau să ne audă diavolul.” Pur şi simplu, am alunecat prin text. Apoi m-am întrebat: dacă a fost o greşeală, din nebăgare de seamă? La următoarea lectură, am zâmbit. Replica din final, aparţine povestaşei acestei istorisiri concise a dragostei dintre cei doi. Dacă iubita celui din povestire şopteşte, povestaşa bate din palme şi nu se sinchiseşte de diavol. Îmi place să cred că povestaşa vine dintr-o lume dincolo de iad sau rai, dintr-un alt univers, unul în care este demiurg şi înger căzut, dar în ambele cazuri, îşi asumă naşterea propriei creaţii, a textului acestuia. 🙂

    Mi-nu-nat se insinuează dragostea. Şoptită, rostită, a diavolului, a indiferenţei lui dumnezeu, n-ai cum să n-o auzi, dar o poţi tăinui în celălalt.

    Îmi place bătutul din palme. Ar putea fi ceasul în care noaptea se destramă, ca să-i facă loc, luminii dimineţii. Ar putea anunţa o altă prezenţă. Le-ar putea spune celor doi că sunt văzuţi/auziţi de altcineva, că martorul lor nu este diavolul şi nici dumnezeu, că acest martor a trăit şi trăieşte dragostea, că-i ştie cărările pe care a mers şi presimte că mai sunt altele pe care va apuca.
    Are dreptul, povestaşa, să-i certe, bătând din palme, că nu le este ruşine să folosească cuvântul dragoste? Dacă i-am spus povestaşa-demiurg şi povestaşa-înger căzut, o putem învinui de cutezanţă în ambele cazuri.:) Însă faptul că şi povestaşa vorbeşte în şoaptă, îmi sugerează o complicitate. Să fie oare, pentru că şi ea i-a şoptit cuiva şi pentru că aude foarte bine?!

    Mesmeea, pentru mine, lipsa acelui „nu”, ar fi dus la identificarea povestaşei cu femeia iubită. Cumva, pe acel „nu” îl asociez bătutului din palme. Din perspectiva cititoarei care aude bine, eu aud cele trei şoapte: ale iubiţilor şi a povestaşei. Deci, aş păstra acel nu. 🙂
    Firesc ar fi să vină şoapta mea, după ce am citit textul. Dar am să bat din palme.

  19. mesmeeacuttita Says:

    ehei, zvarlugo, ce de nuantze soptite, ce de incilceli? cat pe ce sa marturisesc ca nici eu nu mai stiu ce am vrut sa spun exact si care e starea (identitatea) celor doua femei sau a uneia singura alcatuita din cele doua.

    imi place ideea de povestasa, fiindca introduce o epica a dragostei! nu in zadar este un mic poem in proza.

    cat despre acel „nu” in plus sau in minus, taina sa ramana a mea, poeta, autoarea, femeia.

  20. Zvârluga Says:

    (Zvârluga zâmbeşte şi se înclină uşor, aşa cum se face în faţa unei taine pe care o însoţeşti cu gândul că a trecut încet pe lângă tine şi mai are muuult de mers…)

  21. ciaclan denisa stancutza Says:

    Cei doi indragostiti cauta dragostea dincolo de rai si iad?

  22. mesmeeacuttita Says:

    vor fi cautand-o in purgatoriu, cine stie? sau, intr-adevar, dincolo de rai si iad.

  23. L.R.E Says:

    dar de ce i-ati intrerupt cu acel batut din palme? de partea cui erati?

  24. mesmeeacuttita Says:

    eu sunt intotdeauna de partea iubitilor! asa ca nu pot fi banuita de lez-majestate amoroasa…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: