noir (2)
rochia cu clopoţei am îmbrăcat-o pentru tine
mi-am atins aluniţele noir împotriva deochiului
femeia e născută dintr-o coastă răsucită
degeaba n-am fost niciodată soră cu leoaicele din pustie
inimile mele n-au primit daruri decât ca să se împlinească
moartea a cântat prin ochii ei smoliţi
noaptea a ars cu negreala ei
m-am făcut iatagan de păr şi am muşcat lăsând rană
cu susur de brăţări apoi de iasomie
sunt panteră din neamul panterelor
aceasta doar cel care dă aripi păsărilor o ştie
la cântecul de ziuă al cocoşului
femeia de soi se cuvine să plătească-ntreit ceea ce a iubit
ea-l caută pe regele penelor îl aiureşte cu pântecele şi dinţii
mosc negru adăposteşte în ea
istoria pielii e plină de slavă
iar marginile îndulcirii şi ale celor preasărate se năpustesc ca furnicile
eu ştiu ce-nseamnă chemările din sprâncene
uciderile din gene şoldurile înaintaşe
mi-am spălat părul cu vin şi nisip apoi l-am tăiat
beat şi înjunghiat e bărbatul
noir.
iată o recidivă după atelierul de proză din iulie 2009 de la ferma lui mircea dinescu, unde am adăstat zece zile în şarm sălbatic, muncind la 1001 de nopţi cu povestaşii. iar acum plec în insula creta să scriu la făgăduitul angelus, drept care mă voi întoarce la şi întru mesmeea cuttita prin 1 septembrie.
Mesmeea Cuttita's Blog 
iulie 31, 2009 la 7:32 am |
Mi-au atras atentia versurile acestea:”eu ştiu ce-nseamnă chemările din sprâncene
uciderile din gene şoldurile înaintaşe
mi-am spălat părul cu vin şi nisip apoi l-am tăiat
beat şi înjunghiat e bărbatul
noir.” Ma gandesc la femeile pasionale , care fac barbatii sa sufere.Femeia dintr-o coasta rasucita e cumva un motiv pt caracterul schimbator al acesteia?
iulie 31, 2009 la 8:05 am |
coasta rasucita este o formula (auto)ironica.
cit despre femeile pasionale, nu e niciun rau ca fac barbatii sa sufere (desi nu exista o logica suta la suta in asta, de unde pina unde pasionalitatea ar fi cea care ar dirija automat si suferinta?), si reciproca este valabila (de cind lumea!).
insa nu despre aceasta este vorba in poemul meu.
pasiunea exista in sine, uneori.
iulie 31, 2009 la 9:47 pm |
Poezia incepe cu cateva palii ale prezentului, un timp in care barbatul devenit noir si femeia din coasta rasucita stau tolaniti, in vreme ce restul poeziei e pulverizat de vocea celei din urma, cea a eului liric, care a imbracat rochia cu clopotei, care si-a atins alunitele, care n-a pribegit niciodata cu leoaicele din pustie, desi este femeie, desi nascocita a fost din coasta rasucita… un prezent ce vine precum o celebrare a convertirii lui la noir. Asadar, toate cele expuse la inceputul poeziei, nu reprezinta altceva decat o consecinta a convertirii darului in cu totul altceva, un dar ce contine in samanta lui moartea, si-n acelasi timp a convertirii care metamorfozeaza inimile Femeii, cea care n-a pribegit prin pustie, cea care primeste un ultim dat lumesc, care dat, in cele din urma, va tasni din ochii ei smoliti. Vocea ei, a celei din prezent, este cea a unui narator personaj, amestecat cu cateva infuzii de omniscienta. Si, desigur, ce-ar cauta un narator in textul liric? Rolul sau este cel de a puncta cadrele prin care femeia, ea, cea deja cu parul taiat, ce n-a fost niciodata sora cu leoaicele din pustie, trece. De pilda, „moartea a cantat prin ochii ei smoliti”, „noaptea a ars cu negreala ei”.
Exista un soi de sinonimie intre moartea din ochii smoliti si noaptea cu a ei negreala, sinonimie la nivel de esenta, pentru ca, desfatul intunericului, actiunea, porneste de la ochii smoliti, propagandu-se intr-o imensa noapte, intr-o negreala a primului mort, caci luna lipseste, negreala care mascheaza si sporeste metamorfozarea acestei Circe, imbracata in rochii cu clopotei acum, care ea insesi va fi fiind invaluita de negrul din ea, transformandu-se in iataganul care nu taie, ci musca. Faptul ca iataganul este de par, indica o oarecare senzualitate, daca nu chiar sexualitate, data fiind unduirea parului, sexualitate continuata cu chiar susurul de bratari, ce pare a imbolti barbatul care, in scurt timp, va deveni noir, sexualitate data prin prezenta panterei din neamul panterelor. Incepand cu leoaica si terminand cu pantera, se exercita o anumita ferocitatre de timp sensual in tot suisul poeziei.
Cantecul cocosului, menit de obicei sa stopeze nelegiuirile noptii, prin vestirea zilei, n-o opreste pe cea convertita in pantera din neamul panterelor sa caute barbatul-rege, cel care dă aripi păsărilor, cel care ii cunoaste natura si susurul de clopotei, cel din noapte muscat de iataganul-par. Aceasta, urmarind pielea intesata de istorie, il recunoaste pe insemnatul rege… rege beat devenit odata cu parul spalat cu vin si cu nisip, barbatul devenit noir prin taierea parului ei, injunghierea lui adica sau impunsatura de iatagan din noapte.
august 1, 2009 la 4:03 am |
exista, oare, cititorul perfect de poezie? mai exact, cititorul perfect al poeziei mele de acum (indiferent ca este barbat sau femeie)? si daca da, se poate spune ca acesta/aceasta chiar intelege tot?
analiza de sus este intru totul valabila, dar intr-o oarecare masura ar putea fi valabila si inversul ei. finalul poemului este indeajuns de ambiguu, cred, incat sa ingaduie si una, si alta.
iar acum (peste un ceas) o pornesc spre creta, prin urmare nu voi mai putea raspunde la eventuale hermeneutici aplicate decit la 1 septembrie.
o singura precizare – cind vorbesc despre „regele penelor” e acolo ceva special. ar fi trebuit sa fie „tatal penelor”, dar am renuntat la formula in ultima clipa, ca sa evit o coloratura incestuoasa care nu intra in viziunea mea.
august 2, 2009 la 10:00 am |
un cititor perfect, trebuie sa fie acela care intelege ‘cititul’ printre randuri, nu? cel putin pentru mine, el este cel care se muleaza pe zbarcitura textului, ca si pe netedul si nudul sau, inclusiv pe partile lui costelive, pentru a crea un sens cu sex, un sens fara sex, care sa-l initieze in necuvinte.
in viziunea ta, ce presupune un cititor perfect?
daca exista un cititor perfect al poeziei tale, numai poeta poate decide asta, fiindca ea stie ce-a construit si care i-au fost telurile constructului… cat priveste intelesul, acesta este altul pentru fiecare dintre noi, fiindca al tau construct numai noi, cititorii, il stim folosi precum alifie in speranta cicatrizarii arsurilor de pe spinari.
……….chiar daca intrebarile tale au in ele un soi de retorism……
august 3, 2009 la 12:20 pm |
Mi-am dat seama de ironie. Dsar restul intelesurilor asa au fost percepute la o prima lectura. Imi cer scuze.
august 7, 2009 la 6:01 pm |
Nu exista cititorul ideal al poeziei nimanui, cel putin asta e parerea mea! O poate intelege cineva care iti e alaturi sau cineva ce te cunoaste prea bine si stie prin ce stari treci! Suntem suflete trecatoare neantelese cateodata nici de noi insine( vorbesc de mine). Poezia dumneavoastra este superba si cu mii de intelesuri, nu ar fi mai bine sa lasam fiecare cititor sa inteleaga ceea ce simte el in momentul acela ? Bine asta fara sa adreseze cine stie ce critica la o poezie pe care dumneavoastra nu ati simtit-o asa … Eu las pe fiecare sa ma catalogheze si sa-mi catalogheze simtamintele asa cum vor ei , pana la limita nesimtirii , atunci intervin…Cat despre calatorie va doresc multa inspiratie , eu deabea m.am intors din Creta…
august 9, 2009 la 10:56 am |
tocmai aceasta cuplare a cititorului cu textul, il face sa devina unul ideal; tocmai prin deschiderea sa, prin capacitatea lui de unduire – literaturii; nu e nevoie sa-l cunosti fizic pe poet, ca sa-l poti intelege, ca sa-l poti recruta, ori el pe tine, din nebuloasele spatii ancestrale.
august 9, 2009 la 11:09 am |
tocmai aceasta cuplare a cititorului cu textul, il face sa devina unul ideal; tocmai prin deschiderea sa, prin capacitatea lui de unduire – literaturii; nu e nevoie sa-l cunosti fizic pe poet, ca sa-l poti intelege, ca sa-l poti recruta, ori el pe tine, din nebuloasele spatii ancestrale. Si tocmai fiindca poezia are ‘mii de intelesuri’, cineva-ul are dreptul de a interpreta dupa propria-i ureche, fie cea a mintii, fie cea a inimii. Caci arta, de orice natura ar fi, este o cale de impartasire a impresiilor, chiar daca, in poezie de pilda, impresia poetului e, prin urechea inimii, subiectivizata.
Conteaza extrem de mult, ca trasatura a cititorului ideal, faptul ca el indrazneste sa muste din text, facandu-l al sau.
august 26, 2009 la 12:09 pm |
servus…
frumos…
multumesc
toate cele bune!
august 30, 2009 la 11:05 am |
de toate pentru toti mai jos.
daca am citit de 70 de ori romanul „Maestrul si Margarita” inseamna automat ca sunt cititoarea perfecta a lui Bulgakov? nicidecum. cititorul perfect este o floare retorica, in acest context. eu nu vreau nici sa imi flatez cititorii, nici sa fiu flatata de ei. ci sa fiu priceputa cit de cit si sa-i ating cumplit, aceasta vreau (este vorba despre o atingere psihica autoritara, uneori, arbitrara, alteori). iar ei, cititorii, sa simta, la rindul lor, ca priceperea lor ar putea ajunge la autorul priceput. nu doar cititorii au dreptul sa reclame un autor pe care sa il mistuie, ci si autorul are dreptul sa pretinda cititori care sa il mistuie si care si ei sa fie mistuiti de autori. este adevarat ca formula „a mistui” e dificil de explicat intru o logica hermeneutica, neaparat.
in cazul meu, tind sa cred ca am nevoie de cititori cu killer instinct emotional si de-abia apoi estetic.
cititorul perfect, cititorul ideal! cred ca ne putem juca oricit cu astfel de etichetari, care sunt convenabile si pentru autor, si pentru cititor. dar eu nu caut lucruri si fapturi convenabile, ci mai degraba neconvenabile, ca sa zic asa.
un text poate fi interpretat si asa cum doreste autorul sa fie interpretat, dar si asa cum el nu doreste (am patit lucrul acesta de citeva ori). si nimic nu se poate opune unei astfel de situatii hermeneutice. asa incit nu ar strica sa admitem ca un text este de fapt liber flotant, prins in insectar la o adica, dar fara ca pseudopodele sale sa moara prin explicatii.
in cazul poemului de fata am eu insami o dilema. de ce in primul poem noir, barbatul este parfumat si imbratisat, iar in al doilea poem noir, el este beat si injunghiat? in logica mea interna de poeta stiu de ce, dar exista si o logica externa mie in care nu mai garantez ca stiu. este vorba despre acelasi personaj? sau primul barbat noir se preschimba in altceva si gliseaza spre o alta identitate (din pricina pasiunii). voila.
august 31, 2009 la 4:31 pm |
Intr-un prim plan observ femeia-pantera rasucita in propria pasiune, reusind sa despleteasca cele trei nopti deodata; iar pentru fiecare plateste tribut iubirii. Vad aceleasi personaje, dar ajustate la ipostazele-n care se intrupeaza. “Istoria pielii e plină de slavă”, astfel ca injunghierea e, de fapt, completarea ontologica a acestei aparitii primordial-parfumate. Inaintarile ucigatoare ale panterei developeaza imaginea schimbata a barbatului. “S-a strâns în mine poftă de măcel şi de fărădelege” atrage un raspuns in injungiere si betie (esenta fizica, pielea concretului pleznind, neagra noapte a pasiunii. Apoi betia ca o ruptura in cinematografia planurilor). Ceea ce se vede e rana, muscatura. Ceea ce dainuieste-n pasiune e marginea dulce a acestei betii. Si noir-ul indulceste cunoasterea celui care da aripi pasarilor. Zborul-libatie de la barbat la femeie.
august 31, 2009 la 6:57 pm |
cum s-ar spune „rana” inseamna pasiune? sau e totusi rana, taietura etc.? noir e starea si de-abia apoi fapturile.
august 31, 2009 la 7:28 pm |
Eu, bineinteles, nu pot cunoaste inima de sub pielea scriitoriceasca, starile si interpretarile Mesmeei. Insa cum vad eu: rana ca o zona de suprafata a pasiunii (rana fiind gaura cheii, gura tunelului afara-inauntru/ obiectul pasiunii-locasul nostru dincolo de tipatul fiintei). Aici deja totul e infaptuit inauntrul fapturilor.
Frumoasa starea aceasta noir.
august 31, 2009 la 7:50 pm |
noirrr, asa fosnesc panterele, zice-se.