femme fatale (II)

Apsara (II)

Cântăreţă genială, Vina Apsara este catalogată de Umeed a fi Madonă a stadioanelor, Madona arenelor: fiind aşa ceva, Apsara are dreptul existenţial şi artistic de a prilejui crearea unui nou cuvânt – upsarian, upsariană. Nu este limpede ce înseamnă. Abisal, sălbatic, inefabil? Până la capăt? Infernul pentru Euridice şi Orfeu poate fi simulat şi nu doar mimat, ci chiar vivificat, printr-o lume subterană a cernelii, prin infernul limbajului. Este această carte aşa ceva? Este Pământul de sub tălpile ei povestea unui infern în care Euridice şi Orfeu se caută şi se salvează unul pe celălalt? Primul capitol din roman este încheiat prin afirmarea trioului Ormus, Vina, Umeed sau dragoste, muzică, moarte. Nici unul nu este doar una sau alta, toţi trei sunt şi una, şi alta, din fiecare câte puţin. Aici e miza lui Rushdie: mitul poveştii de dragoste dintre Orfeu şi Euridice este povestea unui menage à trois, nicidecum povestea unui cuplu perfect. Întotdeauna există un al treilea (indiferent că acest al treilea este bărbat sau femeie). Apsara îşi construieşte progresiv şi constant o adevărată mitologie subterană: la maturitate şi la apogeul carierei sale muzicale se portretizează adesea, vorbind despre originile sale, ca fiind zămislită de nişte entităţi de origine divină, care coborâseră din spaţiul extraterestru în care de argint. În plus, entităţile sunt androgine. Umeed o percepe de la început pe Apsara ca pe o făptură dionisiacă, marcată de cântecul ţapilor, de tragedie. Catharsisul este, prin urmare, inerent şi firesc. Bacantă şi zeitate în acelaşi timp (Rushdie şi Umeed o numesc limpede Dionysos-femeie), Apsara este o încarnare făţişă a zeului care a pustiit cândva India. Legătura cu Ormus este şi în acest sens stratificată: onomastic, ritualic, istoric. Ormus s-a născut şi a crescut pe strada Apollo, Umeed a crescut în Vila Thracia. Apsara va fi adoptată, silită de împrejurări, ca adolescentă, şi va creşte, la rându-i, o vreme în Vila Thracia. Istoria zeilor este cea care a marcat India şi oraşul Bombay, iar făpturile dezmărginite şi fără graniţe precum Ormus, Vina Apsara şi chiar Umeed, nu sunt altceva decât nişte recipiente ale acestor divinităţi pustiitoare. Zeii greci s-au suprapus peste zeii indieni şi au cucerit India, impregnând-o cu nimicire şi trăire sălbatică, intempestivă. Rolul lui Apollo este, însă, minimalizat faţă de cel al lui Dionysos. Sau ar putea fi vorba despre un Apollo întunecat, sumbru, obscur, el însuşi dionisizat? Apollo destrămat şi preluat (reprelucrat) de Dionysos? Întrucât Dionysos a venit în tinereţe pe aceste meleaguri cucerind şi chefuind, şi i-a învăţat pe indieni cum să facă vin. Apoi, Dionysos a câştigat toate bătăliile, şi-a împlinit partea lui de măcel şi de pustiire şi a plecat cu o sumedenie de elefanţi, ca de obicei. Unde a plecat Dionysos nu este greu de ghicit (deşi Rushdie nu explică şi nici nu sugerează în acest sens): tragedia Bacantele de Euripide exact despre acest lucru vorbeşte. După călătoria sa asiatică, Dionysos a plecat în Grecia, la Teba, să îi pedepsească pe necredincioşi şi să îşi găsească adepţi: principalele sale preotese erau femei, unele voluntare, altele, involuntare. Bacantele asiatice (spre deosebire de cele greceşti) erau preotesele lui exemplare. Deja lucrurile se limpezesc încetul cu încetul: cine este Vina Apsara? O bacantă asiatică, o bacantă indiană, din cortegiul lui Dionysos. O bacantă care va isca măcel, precum zeul ei: fiindcă ea este şi zeiţă. Apoi ea este şi Meduza: băiatul Umeed îi zăreşte şerpii lucioşi de păr şi privirea incendiată, ştiind că este, ar putea fi, o privire care ucide şi care are sens de destin fatal. Şi iată-ne astfel plonjaţi în miezul tragediei greceşti şi al originilor acesteia. Nu în ultimul rând, Vina îşi schimbă numele: Nissa Doodhwala devine Vina Apsara, adolescenta se rebotează, fiindcă are puterea să facă acest lucru, fiindcă ea este o zeitate.