e oare mai frumoasă o femeie atunci când înnebuneşte
şi oare picioarele ei au atunci lumină mai multă
sau poate inima ei e o scoică vopsită
şi cine ar putea să-i spele atunci lenjeria de corp ca pe o piele putredă
şi cine ar putea să o pieptăne când părul cade cu nemiluita
peştii-n acvarii o privesc ca pe o regină cu gingiile şlefuite
şi gunoierii nu ştiu dacă să o alunge ori s-o ademenească
şi nicio splendoare nu i se mai potriveşte ca o agrafă
chitara e plină de struguri
depozit pentru altceva decât pentru limfă şi os
acum că moartea s-a împuţinat ca un elicopter
iar elicele ei nu au forfecat-o
femeia nu e nici mai frumoasă nici mai nebună ca un pahar cu apă.
Mesmeea Cuttita's Blog 
aprilie 5, 2009 la 10:15 am |
pictura de leonor fini.
aprilie 5, 2009 la 10:18 am |
Poate daca ar fi o nebuna frumoasa si vesela, o nebuna ametita de iubire…poate daca…
aprilie 5, 2009 la 2:11 pm |
Acum imi amintesc si despre schimbarea aceea a celulelor
despre care s-a povestit la un moment dat
si despre tacerea aceasta pe care numai pestii pot sa o pastreze
Ma gandesc la poetii care isi pot permite, daca sunt adevarati, sa faca orice,
la cineva care spunea candva ca nu exista femei-poet, dar ele exista
sunt poete pentru ca exista si invers
ele au o lume exclusiva o lume a parului lung chiar daca uneori sunt rase in cap
o lume a cochiliei
a corpului fluid
a fragilitatii ca secret al ei si nu ca altceva
amenintarile luptele cu moartea care se dau pe teritoriul femeii poet
si numai acolo
ma gandesc la barbatii care stau langa femeia-poet si poate ca ei sunt agrafa lor splendida
si bombanesc ceva pe post de scut pe post de tacere
aprilie 5, 2009 la 11:16 pm |
didi – ceea ce este valabil (sau nu) pentru femei (nebune), ar putea fi valabil si pentru barbati (nebuni)? poate ca intrebarea mea (nu) e retorica…
de-scribor – cit de (in)vizibila e lumea celor rasi in cap in spatele lumii parului lung? cit despre luptele cu moartea sunt ele niste corride mici, aici si acum?
barbatii ca „agrafe”, ai putea sa ii descrii putin?
aprilie 6, 2009 la 5:21 am |
Mesmeea, nebuni frumoşi sunt cei care cred că-şi pot domoli vreodată setea!
Mi-a plăcut mult ideea bărbaÅ£ilor-agraf, drept care am înhăţat-o cu lăcomia-mi copilărească ÅŸi cu scuzele de rigoare, pentru De Scribor.
noaptea
se prind în părul nostru
cu gheare de liliac
ne adună visele încurcate
în partea nevăzută
ziua
ne lasă lejer pe spate
gândurile lungi
în haine de stradă.
ne aranjează în oglinzile
verzi albastre negre
ale ochilor
amestecându-ÅŸi culorile
în pielea
capului nostru ( – 24 de agrafe)
aprilie 6, 2009 la 6:42 am |
se vede treaba ca zvirluga s-a molipsit… dar, oare, molipseala va trece si mai departe catre altii?
si ca sa ramin campioana (dat fiind ca am utilizat cuvintul atit de rivnit „agrafe”), voi zice ca banuiesc a avea in par (desi sunt tunsa scurt) o mie de agrafe de neintrecut!
aprilie 6, 2009 la 2:08 pm |
Se prea poate ca toate sa fi plecat de la poemul acesta, de la femeia-poet care simte ca nu i se mai potriveste nicio splendoare, barbatii-agrafa sunt cu siguranta aceia le care luptele firesti se dau nu neaparat in fata, umbrind toate lucrurile, ci, mai degraba, se retrag uneori pentru a-si proteja iubita. Aici gasesc eu una dintre semnificatiile retragerii zeului Brahma, care uneori se opreste, respira si se odihneste, iar corridele acestea se duc, caci femeile sunt si imblanzitoare (caci in cartile de Tarot, imblanzitoarea leului din cartea Puterii este o femeie); ele simt raderea capului si altfel si cred ca lumea cuiva de aceste fel devine vizibila, ca o retragerepe fata. Apropo de agrafa, era un obiect care mi-a placut foarte mult mai demult, anume fibula.
aprilie 7, 2009 la 12:25 am |
in paranteza fie spus s-ar putea ca si eu sa fi preluat „agrafele” din alta parte…
m-a pus pe ginduri ipostaza femeii-poet (despre care vorbeste de-scribor) careia nu i se mai potriveste nicio splendoare! cit despre barbatii care stau in umbra, protectori, poate ca ei se protejeaza si pe sine, camuflindu-si salbaticia (sau indaratnicia colerica a) felului lor de a fi, cine stie?
fibula, da, stii versul cel minunat al lui nichita s – toga virila, tristetea mea aspra, cu o fibula de gheata mi-o prind (sau mi-am prins-o, nu mai stiu exact).
aprilie 7, 2009 la 9:00 am |
FrumuseÅ£ea prin răsturnarea realului sau prin îmbrăcarea formelor nefamiliarului.
Femeia pare că s-ar miÅŸca încolo ÅŸi încoace prin ascunziÅŸurile existenÅ£ei: nebunia, moartea împuÅ£inată. Între ademenire ÅŸi alungare îÅŸi piaptănă neliniÅŸtile opoziÅ£ionale ÅŸi devine intangibilă ca o regină (oare a nopÅ£ii?), cu conturul plin ca o „chitară plină cu struguri”. „Femeia nu e nici mai frumoasă nici mai nebună ca un pahar cu apă”, nu ÅŸtiu de ce, m-a dus cu gîndul la un mediator între Dumnezeu ÅŸi om. Surprinzătoare ÅŸi frumoasă comparaÅ£ia din final.
aprilie 7, 2009 la 11:34 am |
iarina are (si ea) o chitara cu struguri?
paharul cu apa e foarte special in simplitatea sa…
aprilie 8, 2009 la 5:39 am |
Da, uneori am ÅŸi eu o astfel de chitară. Apoi se transformă-ntr-un pocal de unde muzica rituală are o rezonanţă aparte. Devine un fel de chitară vioară (mă refer la adjectivul „limpede, cristalin”:)
aprilie 8, 2009 la 8:24 am |
chestiunea este… cine maninca strugurii din chitara? noi sau altii?