
Unchiul Julio ÅŸi condeiera (12)
Prima parte din romanul Rayuela se încheie printr-un episod brutal şi delirant: insomniacul Oliveira, abandonat de prieteni, pierzând-o definitiv pe Maga, rătăceşte pe cheiurile Senei şi ajunge în contact cu clocharzii. Mai exact cu clocharda Emanuelle. Voluptatea mizeriei, a grotescului şi a dezastrului sunt acceptate pas cu pas în acest context al lumii marginalilor şi paria, întrucât Emanuelle a cunoscut-o pe Maga şi a fost prietenă cu ea. Alcoolizat şi devenit imund el însuşi alături de companioana clochardă, Oliveira consimte la o scenă rapidă de sex, stopată de poliţişti, de arestarea şi maltratarea lui. Decăderea este palpabilă, aici şi acum, dar ea poate tămădui, la urma urmei. Drumul spre iad a ajuns, oare, la capăt? Nu vom afla niciodată. Există iubiri fatale şi iubiri nefatale? Şi cum pot fi ele deosebite, în caz că există din amândouă? Este iubirea chiar o formă de destin? Oliveira aduce în vizor, pentru o clipă, numele lui Orfeu, dar apoi acesta este abandonat. Fără Euridice, Orfeu nu îşi are rostul.
februarie 16, 2009 la 1:23 am |
pictura de leonor fini a mea.
februarie 16, 2009 la 1:48 pm |
nu spunea mesmeea ca nu il mai cotonogeste pe oliveira?
februarie 16, 2009 la 11:03 pm |
cred ca toate iubirile sunt la inceput iubiri nefatale, apoi, fatalmente, acestea se transformă in iubiri fatale (oare sunt prea categoric?). dar cum altfel să-ti ramana intiparite in carne şi in minte aceste iubiri daca nu datorita acestei metamorfoze? la urma urmelor, e un joc al destinului. un joc crud, dar care te determina sa-ti reconsideri sentimentele, sa le simti ca fiind vii.
februarie 16, 2009 la 11:12 pm |
„- et tous nos amours, repeta oliveira, trantindu-se pe bancheta si cautand o tigara. nici heraclit nu ar fi putut banui treaba asta, draga.” totul este miscare, totul este metamorfoza (mai ales in cazul iubirii/iubirilor). dar oare nu putem vorbi si de un proces invers, de o evolutie de la iubirea fatala la cea nefatala? hmmm, nu prea cred.
februarie 16, 2009 la 11:18 pm |
ŞERBAN FOARŢĂ
SONET
Iubindu-se-ntr-o goană, îÅŸi dădeau
nu doar o dată,-n zi, ci de mai multe
ori întâlnire,-n locuri când oculte,
când avedere: mărginaÅŸe sau
altminteri, -unde, după ce-şi cădeau
în braÅ£e, nu puteau rămâne multe
minute, să-se adore şi exulte
de fericire, întrucât ÅŸtiau că au a se-ntâlni-n cealaltă parte
a urbei, -unde, fiecare-n parte,
grăbeau cu un alt mijloc de transport,
ca să ajungă,-n ultima clipită,
la rendez-vous, -şi să recadă, mort
de-atâta dulce zbucium, în ispită.
P.S.
Acest sonet mi-a amintit de jocul (re)întâlnirilor
atât de drag celor doi amorezi din „Åžotron”-ul lui Cortázar,
Maga ÅŸi Oliveira, practicat într-un Paris labirintic,
„spaÅ£iu melcoid” (ca să o citez pe Mesmeea):
„Umblam fără să ne căutăm, dar ÅŸtiind că umblam ca să ne găsim.”
februarie 16, 2009 la 11:28 pm |
cruz, oliveira se cam cotonogeste singur in rayuela, asa incit eu nu am facut altceva decit sa ii constat si comentez autocotonogirea psihica si sufleteasca… dar, gata, m-am oprit. despre horacio la buenos aires nu mai postez pe blog (doar in carte va fi, iar cartea va aparea prin aprilie-mai!)
erasmen are o logica indeajuns de acuta (adica pantarheica!), asa cum se si intimpla in viata. captivanta ideea cu eventualul proces invers, de la iubirea fatala la cea nefatala, desi as spune ca prea adesea se intimpla asa si oamenii se satura ori plictisesc de iubit, incit, poate, nu merita sa glosam pe marginea acestei chestiuni intristatoare. mai bine sa ramina traseul de la nefatal la fatal. macar asa exista intensitate si profunzime, chiar daca, de obicei, exista si multa suferinta, pare-se.
citatul e ca o manusa pentru maga si horacio!
februarie 17, 2009 la 9:17 am |
o carte despre oliveira..hmm. bine-i prinde. intotdeauna am zis ca-i cam rasfirat. sau are talent pt. a se risipi. destrama..ma rog, ceva pe-acolo…
februarie 17, 2009 la 11:07 am |
nu-i cartulia doar despre oliveira, ca daca ar fi asa i-ar sta sarmanului in gitlej. e si despre altii, maharajahul rushdie, stapinul bulgakov, golanul celine.