Unchiul Julio ÅŸi condeiera (7)
– despre bărbatul cu defect de autofabricaÅ£ie –
Ca toţi intelectualii rasaţi, Horacio Oliveira ştie că unul din neajunsurile însingurării şi alienării moderne este neconformitatea dintre înăuntru şi înafară, dezechilibrul dintre adânc şi suprafaţă care coagulează în absurd şi zădărnicie. Şi câtă cerneală nu a curs pe marginea a aşa ceva! Dar Oliveira are o soluţie de incendiu: absurdul trăit la fel de absurd poate garanta o supravieţuire decentă. Şi ar mai fi iubirea: Da, poate iubirea, însă această otherness ne ţine cât ţine legătura cu o femeie, şi pe deasupra numai în ce o priveşte pe ea. În adâncul nostru nu există otherness, abia de se face simţită plăcuta togetherness. Sigur că tot e ceva. Iubire, ceremonie ontologizantă, dătătoare de viaţă. Iubirea ca formă de a fi altcineva, de a te topi în celălalt? Oliveira crede mai degrabă în sensul lui a fi împreună cu cineva, fără vreo topire, fără a renunţa la tine. Amestec, dar nu dizolvare. Schimb de materie şi spirit, dar nu scufundare abisală şi nici confuzie. Formula de ceremonie ontologizantă nu are de aceea de ce să uimească: un ritual care provoacă de când lumea meditaţiuni şi cogitaţiuni acerbe la nivelul fiinţării. Cel puţin Oliveira îi recunoaşte iubirii conţinutul ei extrem vital, energizant. Măcar atât. De ce este acest bărbat atât de sceptic şi caustic, deşi iubeşte şi este iubit? De ce nu vrea (sau nu poate) să fie fericit? De ce îşi părăseşte femeia? Care este defectul lui de fabricaţie (auto-fabricaţie, de fapt)? Trebuia să ni se ofere o explicaţie, altfel destui cititori ar fi abandonat, poate, Rayuela, strâmbând din nas la ifosele existenţialiste ale lui Oliveira. Fără a se poseda pe sine nimeni nu putea poseda altă fiinţă, şi cine oare se poseda pe sine cu adevărat? Adică: Oliveira o părăseşte pe Maga şi părăseşte iubirea, întrucât nu se posedă pe sine şi, neştiind cine este el însuşi, nu poate să intre într-o relaţie completă, absolută, cu celălalt (Maga), pentru că, nu-i aşa, în acest caz ar fi superficial, inautentic, artificial, etc. Ah, sfântă a sfintelor, ce-i de făcut cu legile inextricabile ale logicii oarbe sau neghioabe?
Mesmeea Cuttita's Blog 
ianuarie 14, 2009 la 5:37 am |
da, pictura este a leonorei carrington.
ianuarie 14, 2009 la 9:26 am |
Bonsoir!Să nu strivim corola de minuni…
o seară faină!
pisiciocortazar :))
ianuarie 14, 2009 la 10:11 am |
bonsoir, pisiciocortazar. cum se pisiciocortazariceste?
ianuarie 14, 2009 la 10:18 am |
Bonsoir! se pisiciocortazariubeÅŸte cu piper, cu poezie, cu nebunie!
momentan sînt cu Putin :)))
şi nu mă mulţumesc cu Puţin :))))
ianuarie 14, 2009 la 11:15 am |
asta-i gioaca-gioaca. dar cu defectuosul oliveira cum ramine? ce facem cu el?
ianuarie 14, 2009 la 12:39 pm |
Mă pisicam!:)))
Iertare.
Chestiunea de faţă mă duce cu gândul la structura magnetică a iubirii.
forÅ£ele speciale induse magnetic. Văd în Oliveira un seducător. Åžtie să „se-ducă”. O duce la o parte, o trage la o parte a drumului. Se duce la o parte, se trage el însuÅŸi la o parte. :)))
Poate să dispară, să apară, să reapară ÅŸi tot aÅŸa. Asta este minunat. Prin acest joc, nu face decât să exalte fluidul.
„Tu dăruieÅŸti infinitul, eu nu ÅŸtiu să-l primesc”, spune el la un moment dat.
Să nu ÅŸtii să primeÅŸti infinitul-ul ceilulalt, să înveÅ£i să-l primeÅŸti pentru a uita ÅŸi a încerca, din nou, a doua zi să înveÅ£i. Să o iei de la capăt. Mereu.
Ador înlănÅ£uirile de acÅ£iuni: seducÅ£ii, torturi, puneri în scenă. Ador momentele în care intervine marele suflu al agitaÅ£iei, în care intervine mirarea-stupoarea, intervin angoasele, temerile. Pentru că ei se regăsesc apoi ÅŸi se liniÅŸtesc.
Ei fac din asta o artă. O creează, o re-creează. Pentru a fi-împreună.
Are Tagore o vorbă. Este legată de căsătorie dar mie îmi place să o aplic în cazul iubirii- „Căsnicia este o artă : trebuie să o creezi din nou, în fiecare zi”.
Delirez. Ca de obicei.:))))
O noapte faină!
ianuarie 14, 2009 la 1:04 pm |
dar magnetismul iubirii ar trebui sa catalizeze iar nu sa obstructioneze pasiunea. or, oliveira e un seducator fanat parca, un vinator ataraxic, obosit de el insusi. de ce nu stie sa primeasca „infinitul”? nu fiindca ar fi finit, ci doar intrucit este vlaguit de nu se stie ce.
da, pasiunea este sau ar putea fi o arta. dar pina unde tinde si ajunge artisticitatea ei?
placutu-mi-a delirul de mai sus. buenas noches!
ianuarie 14, 2009 la 2:34 pm |
Magnetizant comentariul dumneavoastră! Mulţumesc! Buenas noches!
ianuarie 14, 2009 la 4:44 pm |
Regăsesc aici o situaÅ£ie limită particulară (am citit asta la Jaspers ÅŸi mi-a plăcut particularizarea, ca o extremitate puÅ£in mai departe de margini) în care lupta, singurătatea, desperarea dănÅ£uiesc în jurul Sinelui. Mai văd ÅŸi un argument ontologic: existenÅ£a determină logica oarbă de care amintiÅ£i ÅŸi aduce în lumina concretului nevoia de împlinire printr-o continuă posedare a interiorului. O temă care, de multe ori, dezvoltă nebunia tristă (iar nu nebunia veselă, aÅŸa cum o descrie în treacăt Cioran). Defectul de fabricaÅ£ie? Văd, din nou, un personaj cioranian aici, nu ÅŸtiu exact de ce. Cînd terapia propriei regăsiri se face cu doza conÅŸtientizării absurdului, cu resemnarea aproape sisifică, atunci singurătatea creează ÅŸi o plăcere a singurătăţii (defectul de auto-fabricaÅ£ie), devenind chiar unicul element prin care fiinÅ£a intrată în jocul absurdului ÅŸi al inutilităţii se poate întregi. Însă adevărata singuratate, aceea care răscoleÅŸte sinele ÅŸi-l reorganizează, eu cred că nu poate fi întreÅ£inută fără apariÅ£ia iubirii (tocmai pentru ca aceasta să fie refuzată, ca să existe un element vital al luptei).
ianuarie 14, 2009 la 11:17 pm |
iarina s-ar putea sa aiba dreptate! cu virf si indesat! chiar asa, oare oliveira nu este tocmai un cioranian? un cioranian de tinerete si maturitate! intrucit cel de la batrinete, cioran realul, isi dorea teribil tocmai iubirea sa nu il mai abandoneze vreodata, ci sa-l tina intre haturile si ademenirile ei.
ianuarie 16, 2009 la 12:10 am |
Da, zic si eu ca acest personaj, care pare mai „personaj” decat oricare altul, stie perfect ca se afla intr-o perioada care ii permite rationamente luxuriante. Adesea barbatii se complac in asemenea constructe, se invelesc in ele ca in niste coconi, iar iubita sau femeia care se asteapta sa devina iubita gravitaza salvator, cautandu-si un loc de aterizare si inmugurire. Probabil ca lumea masculina e inca bantuita si insufletita de multe fantasme, rareori insa traite autentic si, cel mai adesea, regretate. Echilibrul, contopirea sunt dorite, in orice caz, insa nu e de asteptat ca ele sa ofere un extaz imediat al legaturii perfecte, cu celalalt. Probabil ca e si un micro-delir aceste tip de gandire al lui O, care nu cred ca e posibil decat din interiorul iubirii.
ianuarie 16, 2009 la 1:04 am |
de-scribor, cred ca se cuvine sa iti confectionez o cununa de intelept. din ce plante ai vrea sa fie?
ianuarie 16, 2009 la 4:24 am |
O, daca poate Mesmeea mai degraba un scut, fie si din plante, caci tare e de trebuinta in zilele noastre, cand de niciunde loveste cate un Otherness (ce rimeaza parca cu LochNess).
ianuarie 16, 2009 la 8:09 am |
atunci sa adaptam scutul lui ahile si hector la zilele noastre, desi nici chiar ei nu au fost iertati de lovitura fatala!