Entry for October 25, 2008


Murakamiadă cu spirite rătăcitoare

– biblioteca stranie 22 –


Kafka pe malul mării de Haruki Murakami (traducere de Iuliana Oprina, Editura Polirom, 2006) este un roman care intră canonic în biblioteca stranie. Titlul e cât se poate de bizar (el conţine porecla personajului principal, dar şi titlul unui cântec din anii ’70, compus de o femeie specială, doamna Saeki), subiectul aşijderea, doar stilul nu e neapărat ciudat, ci inteligibil, astfel încât cititorul se poate descurca întru totul, cu plăcere şi curiozitate. Romanul lui Murakami tratează povestea unor spirite sau duhuri rătăcitoare, prelucrând şi adaptând la vremurile noastre istorii consacrate precum cele din Povestea lui Genji (capodoperă a literaturii vechi japoneze) şi Povestirile lunii palide după ploaie (de Ueda Akinari), cele două opere fiind înţesate de duhuri care sunt forme neînsufleţite, deşi par omeneşti.

Romanul brodează povestea mai multor destine dominate concret de structura de duhuri rătăcitoare. Cel dintâi este un adolescent singuratic, fugar de acasă, secondat de umbra sa jungiană, poreclită Corbul (vag, ca în Fight Club; povestea este, însă, ceva mai încâlcită, Corbul fiind şi umbra unui tânăr bărbat, mort odinioară, iubitul unui alt personaj-cheie al romanului, misterioasa doamnă Saeki). Adolescentul şi-a luat numele Kafka (Tamura), în onoarea scriitorului ceh (dar şi fiindcă sensul exact al acestui nume este acela de Corb!), a cărui povestire obsesivă, Colonia penitenciară, l-a marcat printr-un sens anume, acela de a percepe lumea şi realitatea ca pe un mecanism de tortură. Împreună cu dublul său, Kafka se joacă de-a imaginaţia, după cum urmează: alege o temă, îşi goleşte mintea de orice altceva decât tema cu pricina, apoi începe să încarneze cu imagini tema respectivă (de pildă, o furtună de nisip). De fapt, adolescentul şi dublul său fac exerciţii programatice de fantasmare, ca formă de escapism din realitate, dar şi ca antrenament existenţial. De ce este, însă, nevoie de un asemenea antrenament? Întrucât adolescentul Kafka se pregăteşte de câţiva ani să fugă de acasă, să-şi părăsească tatăl şi să-şi caute sora şi mama fugite şi ele, cândva. El îşi începe rătăcirea, secondat de Corb, şi are parte de întâlniri cheie, precum şi de stări comatice, de pierdere a cunoştinţei, timp în care poate circula inconştient între lumi sau prin alte lumi.

Al doilea personaj cu structură de spirit rătăcitor este retardatul Nakata, ajuns la senectute (dar, oare, nu tocmai retardaţii sunt adesea iluminaţii şi vizionarii?). Pe vremea războiului, când era copil, Nakata a suferit leziuni psiho-cervicale din pricina unei intoxicaţii gazoase provenite de la un ciudat avion american. În urma acestei traume, când a zăcut în comă vreme de trei săptămâni, Nakata şi-a pierdut memoria, dar a căpătat abilităţi parapsihologice: el poate vorbi cu motanii (şi nu numai). Este, de altfel, detectiv de pisici (recuperează pisicile pierdute sau fugite de acasă). Capitolul 6 din Kafka pe malul mării este adorabil, în acest sens: un motan sfătos şi deştept foc (numit domnul Otsuka) îl psihanalizează pe partenerul său omenesc de dialog, intrând în rolul unui terapeut cvasi-şamanic şi lămurindu-l asupra condiţiei sale ontice. Între altele, el îi explică interlocutorului său că, în urma traumei, şi-a înjumătăţit umbra. Acelaşi motan îi explică lui Nakata cum stau lucrurile cu sexualitatea şi cu lumea în general. Ei, bine, motanul Murr şi Behemoth au o replică pe măsură în acest roman al lui Murakami! În urma comei, Nakata deprinsese ceva esenţial: să iasă din trup, menţinându-şi funcţiile fizice de supravieţuire. În lumea sa paralelă, Nakata vorbeşte constant cu pisicile: cu acelea negre are relaţii amiabile, cu siamezele, dialogul este percutant, doar cu acelea tărcate dialogul este pieziş sau confuz. Dialogul lui Nakata cu pisicile este o mostră de indubitabil teatru absurd, dar este şi o probă că între lumea animalelor şi cea a oamenilor graniţele pot fi încălcate şi reinterpretate, readjudecate. Acest lucru este posibil şi din altfel de cauze: Nakata hălăduieşte la marginea conştiinţei şi levitează deasupra abisului, de care, însă, nu se teme, fiindcă a fost cândva acolo (în timpul comei). Dar Nakata nu e doar vizionar şi paranormal, ci şi solomonar: el prezice ploaie cu sardele şi stavrizi şi lipitori. Este vorba despre un fantastic inedit, în mod flagrant deraiat, ca să nu fie confundat cu realitatea. Este, cum s-ar spune, un fantastic care are conştiinţa fantasticului (de a fi altceva).

Un alt personaj straniu, tot spirit rătăcitor, dar malefic, spre deosebire de ceilalţi doi, este Johnnie Walker, individ care are o vestimentaţie precum avatarul de pe sticlele de whiskey. Johnnie Walker este un ucigaş de pisici în scop iniţiatic paranoic: el ucide pisicile deoarece râvneşte să colecţioneze cât mai multe suflete pentru a confecţiona un soi de fluier cosmic cu ajutorul căruia să colecteze entităţi omeneşti. Sonoritatea unui asemenea fluier cosmic este inaudibilă. Pentru a-i înapoia lui Nakata pisica pe care o caută (şi pe care o cheamă Goma – nu ştiu dacă Paul Goma a aflat acest lucru şi dacă s-a amuzat!), zisul Johnnie Walker (care ar putea fi chiar tatăl repudiat al lui Kafka) îi cere lui Nakata să îl ucidă, fiindcă s-a plictisit de viaţă. Avem de-a face cu un personaj semi-moştenit din Dostoievski (a se vedea anarhiştii acestuia) şi dintr-o puzderie de personaje absurde din literatura secolului XX. Pentru a-l sili pe Nakata să îl ucidă, Walker spintecă în faţa retardatului mai multe pisici a căror inimă o mănâncă. Admit că este cea mai violentă şi repugnantă scenă pe care am citit-o vreodată în vreun roman de anvergură!

În sfârşit un al patrulea spirit rătăcitor, probabil cel mai percutant, este acela al doamnei Saeki, fiindcă ea este şi reală, dar şi duh; călătorind prin vis, ea se decorporalizează pentru a face substituţia între adolescentul Kafka (fiul ei) şi iubitul ei de odinioară, mort la tinereţe. Incestul este tratat diafan, frumoasa doamnă Saeki de cincizeci de ani făcând dragoste, în vis, dar real, cu adolescentul de cinsprezece ani. Bizar sau nu, coincidenţă sau nu, în Arta visării, Carlos Castaneda descrie exact starea aceasta de decorporalizare şi călătorie în şi prin vis (cu o singură distincţie esenţială – nimic, la Castaneda, nu are de-a face cu erotismul şi incestul, ci doar cu iniţierea şamanică). Dar doamna Saeki este, ca duh rătăcitor, atât femeia matură, cât şi fata de cincisprezece ani de odinioară. În adolescentul Kafka (cel care este şi fiul ei abandonat odinioară), doamna Saeki detectează duhul rătăcitor al fostului ei iubit ucis la tinereţe. Murakami tratează suplu şi îndemânatic aceste straturi temporale şi psihice, suprapuse cu impact. El propune porţi de intrare şi de ieşire din vis, care toate conţin şi hălci de viaţă desfăşurată într-un loc sau altul. Din acest punct de vedere, romanul este anti-real ş
i pro-fantastic, dar fără să cultive un fantastic ca la carte. Să îi asculţi pe vii de parcă ar fi morţi şi pe cei morţi de parcă ar fi vii – nu este puţin lucru.

Ce leagă toate aceste personaje între ele? Murakami trebuia să construiască un pilon de susţinere al acestor spirite rătăcitoare, astfel încât ele să nu fie excesiv vaporoase şi metaforice. Iar construcţia sa merge pe ideea că există intrări într-o altă lume, pe care duhurile rătăcitoare le pot detecta şi utiliza. Elementul esenţial este o aşa numită piatră de intrare. Personajul predilect pentru aceasta este Nakata: piatra de intrare îl va ajuta să îşi recupereze jumătatea de umbră pierdută odinioară, în timpul comei, când a rămas doar o carcasă de om; dar el intenţionează şi să astupe cealaltă lume, astfel încât nimeni să nu îşi mai piardă umbra sau să devină umbră malefică (precum Johnnie Walker). Lumea ar putea fi repusă în forma ei originară (fără tulburări microcosmice), dacă piatra de intrare va fi astupată. Adolescentul Kafka intuieşte cealaltă lume într-o pădure misterioasă, care conţine un spaţiu şi un timp paralele, adăpostind entităţi anonime care pot fi găzduite de către fiinţele vii (pădurea este supravegheată de doi soldaţi imperiali, rătăciţi benevol, în urmă cu aproape o sută de ani, pentru a deveni paznicii pietrei de intrare). Nakata moare, însă, înainte să închidă piatra de intrare, dar gestul său recuperator va fi împlinit de către ucenicul său, Hoshino (care va moşteni de la bătrânul iluminat darul de a vorbi cu pisicile!). Provocarea completă este aceea că Murakami chiar înfăţişează lumea celalaltă ca pe o aşezare de clădiri fără identitate; cei care trăiesc aici nu au nume şi funcţionează relativ omeneşte doar dacă cineva se gândeşte la ei; nu există nici lună, nici stele, nu mai există nici amintiri; doar proaspăt veniţii (noii rezidenţi) consumă hrană. Sensul acestei lumi este de a te integra în fiecare lucru. Deşi adolescentul Kafka Tamura ar dori să rămână aici, el va părăsi lumea celalaltă, convins de doamna Saeki (mama sa) care îi cere să nu o uite, prilej pentru Murakami de a introduce subtil mitul lui Orfeu (Kafka trebuie să străbată pădurea înapoi şi să nu privească în urmă).

O altă linie care străbate acest roman este reinterpretarea tragediei greceşti, prin mitul lui Oedip. Bibliotecarul Oshima (personajul care îl găzduieşte pe fugarul adolescent auto-poreclit Kafka) are o teorie interesantă în acest sens: la baza tragediei greceşti ar sta ironia, tragicul fiind provocat ironic de calităţile unui erou, iar nu de defectele acestuia. Cazul clasic: Oedip. Linia diriguitoare prin această nuanţă a romanului lui Murakami construieşte teribil povestea adolescentului fugar ca fiind aceea a unui neo-Oedip (tatăl său i-a prezis că va făptui incest cu mama şi sora sa şi că va comite paricidul; şi, cel puţin incestul cu mama va fi împlinit!). Adolescentul Kafka Tamura, însă, spre deosebire de eroul tragediei greceşti, este un Oedip care vrea, râvneşte să-şi împlinească blestemul şi să-l ducă până la capăt.

Murakami are un stil simplu, fără o aromă aparte. Dar fluenţa sa este cuceritoare şi suplă. Firul narativ este straniu, personajele şi viaţa lor sunt bizare. Romanul este aerat, nu dăltuit minuţios ca o ikebana (ca la Kawabata sau Mishima). Seamănă cu muntele Fuji văzut de departe, printr-o perdea de zăpadă. Nu avem de-a face cu o japonezărie stilistică, ci cu una ideatică, purtând cititorul către o literatură uitată în care bântuie stafii, fantasme şi visători. Este odihnitor.

Şi acum citatul ales de mine. „Timpul atârnă cu greutate asupra ta, ca un vis vechi, plin de tâlcuri. Te mişti încontinuu, încercând să te strecori. Nu vei putea scăpa niciodată de el, chiar de-ar fi să ajungi la marginea lumii. Dar dacă aşa e să fie, eşti nevoit să mergi până la marginea lumii. Sunt lucruri pe care nu poţi să le faci decât dacă ajungi până acolo”. Dixit.

10 răspunsuri to “Entry for October 25, 2008”

  1. Mesmeea Says:

    amor si psyche de leonor fini.

  2. iarina Says:

    Citatul acela despre incadrarea in timp…
    Lucrurile exterioare trebuie experimentate (in cazul de fata, pana la capatul reprezentarii noastre ontice). Imposibilul scaparii echivaleaza cu atingerea capatului lumii. Dar faptul ca timpul apasa greu, deasupra noastra, demonstreaza o constiinta in afara lui? S-ar putea intelege ca rupem barierele kantiene si ca timpul se afla, de aceasta data, in afara lucrurilor si in afara gandirii? Mai e timpul o forma pura a sensibilitatii noastre sau e o aparitie independenta de cunoastere? Iar aceasta aparitie e permanenta sau are durata existentei noastre (sau a obiectului care reprezinta timpul)? Nu poti scapa de el fiindca e in noi sau fiindca e in afara noastra? In „Kafka pe malul marii” timpul se divide in unul al fantasticului si unul al realitatii. Reprezentarea umana cuprinde atat fantasticul, cat si realul (oare si constiinta la fel?). In escapismul acesta avem o atemporabilitate, ci nu o atemporalitate. Asfel, timpul se afla in interior, sine qua non e o conditie subiectiva. Dar in citatul pe care l-ati ales, el „atarna” (si inca cu greutate) „asupra ta”. Sa inteleg ca aceasta suspendare impune o conditie obiectiva?

  3. Mesmeea Says:

    enchantee ca iarina a empatizat cu acest murakami. eu, insa evit, pre cit se poate, fillozofarile, fiindca, adesea, acestea sint retorice. interesant cuvintul „atemporabilitate”, parca-i mai greu si abscons decit acela de „atemporalitate”. nu am un raspuns exact la citatul ales din kafka pe malul marii. eu cred pur si simplu in lumile celelalte (fictionale sau nu). mai exact, vreau sa cred. tin cu dintii sa cred.

  4. iarina Says:

    Intr-adevar, filosofarile mele erau retorice. Mi-a dat de gandit citatul.

  5. Mesmeea Says:

    that’s ok, oricum partea finala a citatului era cea esentiala – „sunt lucruri pe care nu poti sa le faci decit daca ajungi pina acolo”.

  6. iarina Says:

    Da, e un verdict imaculat ce poarta cu sine nostalgia existentei (dar intr-o forma razanta). Intotdeauna marginea e inceputul lumii celeilalte, asa cum v-ati exprimat si dumneavoastr crezul.

  7. eschimosss e Says:

    kafka pe malul marii sau caravaggio pe malul somesului?

  8. Mesmeea Says:

    nu raspund la intrebari eschimosice intortocheate, de nu cumva deocheate! sic, sic!

    totusi – kafka e kafka si caravaggio e caravaggio.

  9. AlexG Says:

    Este vorba de „Inchipuirile lunii si ale ploii” de Ueda Akinari :), dar vad ca exista un film cu titlul „Povestirile lunii palide după ploaie”. O fi vreo legatura?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: