Entry for September 28, 2008

Cocteil-maraton

Ar fi trebuit să scriu zilele acestea un eseu despre ritualurile culinare, erotice şi de vestimentaţie din O mie şi una de nopţi, pentru simpozionul care va avea loc la Cluj în octombrie, dar nu am izbutit să mă mobilizez decât dupa ce mi-am furnizat un leac confecţionat special. Eram marcată de lene, oboseală, ispita de a divaga, sporovăială internautică. Aşa că am provocat un cocteil-maraton de filme de cinematecă, revăzute a doua, a treia, a patra oară. Vreo şapte, unul după altul, într-o zi şi jumătate. Deliciul a fost în ultima parte când am revăzut ceea ce eu numesc obiectele orientale de cult, adică dipticul-capodoperă al lui Wong Kar-wai – In the Mood for Love şi 2046, secţionate de ţicnita peliculă a franţuzului Limosin – Novo. Ay, simplitatea complicată a stilului Wong Kar-wai! Cât rafinament în a extrage frumuseţea imaginii dintr-o rochie, o claviculă, un şold, o draperie! Mai proustian decât proustienii evropeneşti! Câtă voluptate în părul femeilor. Frumuseţea unui pantof ca un animal perfect. Tot cu delicii şi ca de obicei tulburată am revăzut capodopera lui Kim Ki-duk – Spring, Summer, Fall, Winter and Spring Again. Apoi, după ce am scris eseul în 4 ore, a mers perfect o lynchiadă autistă (Lost Highway) şi superbisimul Reconstruction (al nordicului Cristoffer Boe, care i-a copleşit pe toţi sofisticaţii cu ifose la Cannes şi care şi la Cluj, la TIFF 2004, a câştigat pe bună dreptate premiul cu urale al publicului). Înainte de somn, după miezul nopţii, Festen (The Celebration) de Thomas Vinterberg (premiatul la Cannes în 1998 şi primul film al grupului Dogma 95, al cărui lider este Lars von Trier, another of my fav) a fost cuiul din creier ca să ştiu că orice cocteil-maraton îşi are limitele sale. Dar, altfel, soluţia a funcţionat, aşa încât o recomand şi pentru alţi împotmoliţi. Ce-ar fi de spus în concluzie: că nordicii şi hong-konghezii îi depăşesc de multă vreme deja pe europenii clasici. Noroc că mai există şi Lynch în America lui motelardă, atunci când nu ratează ca in Inland Empire (Lost Highway nu e capodoperă ca Blue Velvet, Mulholland Drive ori ca serialul Twin Peaks, dar e foarte bun, totuşi).

P.S.

Regalul din seara aceasta a fost spectacolul cehovian Trei surori, regizat de Tompa Gabor. Wwwowww! Trupa Teatrului Maghiar din Clusium e cea mai grozavă din ţară! Actorii ăştia supurând talent merită văzuţi cu prisosinţă şi în Unchiul Vanea, regizat aici de Andrei Şerban (cel mai bun spectacol din 2007). Cu vreo trei ani în urmă am văzut un minunat spectacol cu Trei surori, regizat de Radu Afrim (făcut cu trupa de la Piatra Neamţ). Mi-ar plăcea să zac o noapte întreagă şi să văd în şir Unchiul Vanea (Şerban), Trei surori (Tompa) şi Livada cu vişini (dacă i-ar trece prin cap lui Afrim să o pună în scenă cu genialii maghiari clujeviţi). După o asemenea noapte, cred că ne-am face ruşi cu toţii!