Entry for September 20, 2008

Jurnal cu Elada moartă şi vie (V)

Suntem la Ermoupoli, capitala insulei Syros şi am ajuns aici la spartul chefului de Sfânta Marie. Deşi e cinci dimineaţa, portul e plin de lume. Pe vapor am dormit golăneşte, pe banchetă, aşa că am dosul tăbăcit şi spinarea ca rindeaua. Corin a citit Murakami, eu nu mă-nghesui la Palahniuk, care mă irită cu pompierismul lui. Vânt mare dimineaţa în Syros, urechile îmi vâjâie. Peste două ceasuri s-au deschis cafenelele, aşa că după ce am dat o tură de inspecţie am ales cafeneaua cu bătrânei, pentru că aici în mod sigur cafeaua este grecească, în stil vechi. Şi cânt O cronos paramorfotike. Lumina-i limpede şi curată. Syros e o insulă stâncoasă mai degrabă, nu nisipoasă. Fete şi băieţi, cam ameţiţi dupã chef, se duc la culcare, în timp ce bătrâneii îşi încep ziua în tihnă la cafea. Lenevoşi suntem şi noi, motani şi pisici. Şi am chef de scris. Dar nu m-apuc, las’ să mă umplu de stări şi arome. Ah, dimineţile greceşti, cine le-ar putea desluşi cu adevărat? Să stai pe o insulă, să-i asculţi pe bătrânei bârfind molcom pre limba lor, să vorbeşti cu pisicile (care-s locuitori de seamă aici) şi să bei nu cafea, ci cahfea. Şi-apoi marea. Ulicioarele. Mirosul dafinilor. Bougainvillea ciclamen. Clopotele bisericilor mustrătoare sau alinătoare. Lumina cristalină, perfectă. O vom lua către stânci, apoi pe ulicioare. Stăm singuri într-un golf: locul e stâncos, nici nu-i nevoie să ne scăldăm, marea ne împroaşcă ea îndeajuns. Dimineţile greceşti nu pot fi egalate decât de dimineţile veneţiene. Oare de ce nu am ţinut jurnal anul trecut când am stat două săptămâni la Veneţia şi-am buchisit laguna în locurile ei numai de mine cunoscute? În vârful insulei Syros urc doar eu: e un drum abrupt, un kilometru de scări. Când ajung sus, la biserica Învierii, am limba de-un cot. Se vede insula toată, cu straturile de case şi îmbucăturile portuare. Cobor apoi pe ulicioarele pustii, cu case pitice şi uscăţive, dar pomădate cu bougainvillea. Miroase a supă de linte, a stafide şi scorţişoară. Mi se face foame. Mă învârt apoi prin eleganta piaţă ermopolitană (care seamănă cu pieţele siciliene, aristocratice), apoi îl regăsesc pe Cobra şi poftim amândoi la gyros şi plăcintă. Foetajele greceşti doar cu acelea franţuzeşti pot fi egale în rafinament, jur. Zăcem pe o bancă în port, deja năuciţi de soare şi nesomn. Dar gustul călătoriilor s-a înviorat în mine: pritocesc acum ce-i de fãcut cu proiectul meu Rescuing Ullyses. Cel mai ambiţios şi nebunesc proiect al meu. Amicii mi-au spus să depun dosarul la Discovery sau National Geographic, dar eu nu sunt o simandicoasă. Pentru Rescuing Ullysses trebuie un Mecena ţicnit, sărit de pe fix. Am totul în cap şi aş putea oricând să fac o demonstraţie în forţă, dar banii ia-i de unde nu-s. Ar trebui ca un an de zile să nu mai scriu literatură, să nu mai am cursuri la facultate, să nu mai fac redactoriat la revistă, să nu mai ţin atelierul de proză pe 1001 de nopţi, ca să am vreme să mă ţin de salvarea lui Ulise. Dar şi dacă îl voi salva, hmmm! Nici în Bulgakoviada moscovită nu a crezut nimeni la început, dar m-am încăpăţânat să o scot singură la capăt.
Am pornit-o spre insula Paros, vaporul nostru e rablă, miroase a cinematograf comunist, adică a petrol, peşte uscat şi urină stătută. Dar vaporul nostru se numeşte Panaghia Hozoviotissa. Hozoviotissa, ăsta da nume! Parcă ar fi o păuniţă.