Archive for iulie 2008

Entry for July 07, 2008

iulie 7, 2008

Mahalaua visului: my special guest today is Mr. Lynch

Uneori, foarte rar, îl visez pe David Lynch : acesta apare razant în câte-un vis confuz, mai mult mormăie decât vorbeşte şi dispare destul de repede. Cred că timpul real al staţionării lui în visul meu nu este mai mult de câteva secunde (cinci, să spunem, maximum zece), dar eu am senzaţia, după ce mă trezesc şi îmi amintesc de Mr. Lynch, că acesta se sălăşluieşte vreo câteva minute. Iar în acele false minute vorbim destule, chiar dacă pe muţeşte. De obicei, Lynch mă întreabă cum o mai duc (cu visele, se subînţelege), iar eu dau din cap şi spun că aşa şi aşa, onirismul meu este relativ. Fireşte, cam totdeauna îi spun ceva despre Mulholland Drive şi despre Lost Highway, ceva de genul: personajul cutare (piticul, să zicem, din MH) trebuia să fie mai corupt în sens coşmaresc şi delirant. Lynch nu prea ascultă ce îi spun, ci îşi duce degetul la tâmplă, ca şi cum ar admite, totuşi, că are să ţină seama de observaţia mea. Când mă trezesc şi îmi amintesc de Mr. Lynch în visul meu mai totdeauna chicotesc pe rupte, întrucât niciodată (dar niciodată) nu am izbutit să îl întreb pe Lynch despre parola de la sfârşitul filmului Mulholland Drive: Silenzio. Am mai spus-o şi scris-o şi cu alt prilej, atunci când am vizionat MH la cinematograf pentru întâia dată (eram vreo zece spectatori), am rostit parola cu pricina deodată cu personajul din film ştiind (fiindcă sunt o lynchiană, haha!) că MH se va încheia astfel, spre uimirea şi spaima amicilor mei. Dar mai este ceva specific: cam întotdeauna Mr. Lynch o ia întrucâtva la sănătoasa la sfârşitul dialogului nostru mut, findcă întotdeauna îl tachinez (cu o mutră parşivă) pe marginea rateului Inland Empire. Ultima dată când l-am visat razant pe Lynch, el m-a întrebat, însă, ceva, altceva decât de obicei. M-a întrebat unde ne aflăm: iar eu i-am spus că ne aflăm la (în) mahalaua visului. Nu ştiu de ce i-am spus acest lucru. Aş fi putut să folosesc alt cuvânt: de pildă periferia sau marginea visului. Dar eu am spus limpede: mahalaua visului. În cartea mea de poezie coma există un vers care sună aşa, într-un poem care se cheamă văgăuna: „david lynch vine valvârtej din amerika în mahalaua mea\ mă trage de păr şi îmi pune la picioare o mască de scafandru”… Aşa că zic şi yo acum: va fi fiind o legătură între mahalaua visului şi masca de scafandru!; dar îi las pe alţi oniromanţi mai competenţi decât subsignata să interpreteze.

P.S.: În visul meu, Lynch arată aproape ca în imaginea de mai sus. Albastru şi cam holbat.

Entry for July 04, 2008

iulie 4, 2008


Cancanuri, trupuri şi suflete

biblioteca stranie – 18



Milan Kundera a scris o serie de romane frumoase şi tulburătoare, însă doar unul dintre acestea este ciudat şi cu adevărat straniu: Nemurirea (apărut la Editura Humanitas, acum şase ani, în traducerea lui Jean Grosu). Romanul acesta, în pur stil Kundera, dar pulverizat ca subiect şi cultivând un fragmentarism eseistic, este construit pe o idee pe cât de simplă, pe atât de revelatorie: nemurirea poate fi manipulată şi modelată, atunci când există manipulatori cu tendinţă. Nemurirea poate fi inclusiv planificată, atunci când există obstinaţi care o urmăresc programatic, calculându-şi nu atât faptele, cât cuvintele şi imaginile în funcţie de aceasta. O astfel de manipulatoare a nemuririi lui Goethe a fost, de pildă, Bettina von Arnim. Mimând vreme de zeci de ani pasiunea faţă de Goethe, hărţuindu-l cu încăpăţânare de futurolog, ea nu a făcut altceva decât să controleze nemurirea (faima) lui Goethe şi alături de acesta să îşi situeze locul ei de căpătâi. Pentru cititorii de astăzi care nu cunosc romantismul german, numele Bettinei este nu doar necunoscut, ci şi indiferent. Eu am avut acces la povestea ei de viaţă şi a stihialului trio scriitoricesc pe care l-a alcătuit alături de fratele ei Clemens Brentano şi de legiuitul ei Achim von Arnim, citind pe nerăsuflate (pe când aveam nouăsprezece ani) cartea lui Albert Béguin, Sufletul romantic şi visul. Am ingurgitat cartea aceasta ca pe un roman nevrotic despre romanticii germani (se aflau aici şi alte capitole scintilante despre Novalis şi Hölderlin). Bettina a iubit sau a adorat, la viaţa ei, patrusprezece bărbaţi celebri, între care Goethe a fost cel mai cunoscut; toate gesturile ei au avut ca miză râvna de a stabili, după cum precizează autorul, o „legătură directă şi personală cu Dumnezeu”, acesta fiind concretizat de Istorie şi Timp. Între Bettina şi alte femei care i-au urmat (în secolul XX, de pildă) există o înrudire aparte, anume: ambiţia lor spre nemurire, prin iubirea iubirii (şi nu neapărat a făpturilor care prilejuiesc iubirea).

Pornind de la Goethe şi Bettina, Kundera dezbate chestiunea nemuririi, conchizând că, adesea, aceasta este cuantificată de bârfe şi zvonuri, iar nu de informaţii exacte; de glume, cancanuri şi calomnii. Invocat în carte, ca un soi de autoritate din partea calomniaţilor ajunşi, totuşi, celebri, tocmai spre a rezona despre nemurire, Hemingway concluzionează, la rându-i, matematic: „Omul poate să-şi pună capăt zilelor, dar nu poate să pună capăt nemuririi sale”. Chiar dacă se sinucide, fiindcă este sătul de nemurire sau fiindcă vrea să alunge nemurirea, făptura umană tot nu poate să scape de atingerea şi pecetea acesteia. Dialogul despre nemurire pe care Kundera îl imaginează între Goethe şi Hemingway este doar relativ borgesian, miza fiind alta: nemurirea nu depinde de talentul geniilor ori de tăria lor creatoare, ci de raisonneuri de cancanuri, de cuvântători aciuiţi pe lângă genii, aceştia fiind cei care lasă pentru posteritate sigla de interpretare (benefică sau malefică) asupra unui creator a cărui influenţă a fost decisivă la nivelul istoriei umanităţii.

Ciudăţenia romanului lui Kundera provine şi din altceva, nu doar de la tema sa: cartea porneşte de la descrierea unui gest al unei femei (o mişcare de braţ) prin intermediul căruia este reconstituită viaţa respectivei femei, Agnes. Gestul lui Agnes va fi regăsibil şi în alte femei (de pildă la sora sa Laura, care îi va uzurpa integral locul erotic şi casnic), aşa cum el este regăsibil la prima femeie care îl comite şi care este Bettina von Arnim. Profesional, sentimental, filozofic (doar teologic nu!) toată lumea, toate personajele discută în roman despre nemurire. Ce este aceasta? Simplu şi comun spus: ceea ce este lăsat de cineva după moarte, ceea ce rămâne, după dispariţia fizică. Dar nemurirea este infinită şi, prin urmare, clasificabilă: există nemurirea unui gest, a unui cuvânt, a unui veşmânt, a unei opere de artă, a unui simţământ, a unei senzaţii etc. Inclusiv la nivelul corporalităţii, nemurirea poate fi nuanţată: căci există făpturi care trăiesc strict în funcţie de corpul lor şi altele care uită ori nici nu ştiu că au un corp. Cum altfel mai poate fi stocată sau obţinută nemurirea procentual omenească? Originalitatea şi unicitatea unei făpturi umane poate fi detectată prin două metode simple: adunarea şi scăderea. Adunarea constă în a-ţi adăuga noi şi noi calităţi cu care să te identifici şi care să te pună în valoare (definindu-te). Scăderea constă în a te reduce drastic la o esenţă prin care să dispari înăuntrul sinelui tău, indiferent de percepţia lumii asupră-ţi. Nemurirea este legată, apoi, în vremurile din urmă, de ştiinţa imagologiei; Kundera concentrează aici într-un puzzle jurnalistic toate ismele secolului XX, reclamele, publicitatea, mişcările sociale, artistice, liderii unui secol marcat de schisme şi … clisme. Verdictul este următorul: nu contează ce eşti, ci doar imaginea pe care o văd sau o proiectează ceilalţi are importanţă.

O altă parte a romanului se ocupă de istoria a două cupluri, Agnes şi Paul, Laura şi Bernard, destrămate şi, parţial recombinate prin intermediul unor poveşti de viaţă şi de moarte. Iar un segment special din carte îi este dedicat personajului (autoporeclit) Rubens, care panoramându-şi multiplele experienţe erotice, problematizează nemurirea ca memorie a unor gesturi şi senzaţii ce primesc sens mulţi ani de la consumarea lor. La toate acestea se adaugă o altă relativ ciudăţenie a cărţii: este un roman-eseu despre chiar facerea unui roman, conţinând, cu alte cuvinte, o poetică explicită, discutată de autorul Kundera autointrodus el însuşi ca personaj şi de partenerii săi de dialog; aşa încât atunci când se încheie romanul personajelor sale, romancierul din roman îşi încheie, la rându-i, cartea.

Îl prefer pe Milan Kundera cu Insuportabila uşurătate a fiinţei şi poate chiar mai mult cu minunata Carte a râsului şi a uitării. Dar fiindcă trebuie să aleg un citat din Nemurirea, aşa cum am instituit acest obicei, iată opţiunea mea: „În schimb, corpul femeii, cu cât devine mai nefolositor, cu atât mai mult devine corp: greu, apăsător şi supărător, aducând cu o veche manufactură destinată demolării, în faţa căreia eul feminin e obligat să rămână, până la capăt în calitate de paznic. […] Să iubească pe cineva însem
na pentru ea: să-i aducă trupul, să-l depună în faţa lui, să i-l ofere cu tot ce are – corpul ei, aşa cum e pe din afară şi pe dinăuntru, cu timpul lui cu tot, care încetul cu încetul îl degradează”. Dixit.