Entry for July 31, 2008

Culianu şi Castaneda

Magii moderni (şi postmoderni) continuă să fascineze ochii doritorilor şi nu numai. La sfârşitul secolului XX, doi dintre aceşti „magi” au avut un impact anume asupra românilor (dar şi asupra altor locuitori ai glorioasei noastre planete): Ioan Petru Culianu şi Carlos Castaneda. Cel dintâi a murit asasinat (la maturitate) în 1991 (speculaţiile asupra morţii sale fiind multiple, de natură politică, apoi ocultă etc.), al doilea a murit (la senectutea-i celebră) în sânul comunităţii sale şamanice, în 1998, iar moartea i-a fost tăinuită, o vreme, de discipoli, pentru a nu tulbura echilibrul lumii noastre (sic!). Cei doi au ştiut fiecare unul de celălalt: nu ştiu care era opinia lui Castaneda despre Culianu, dar Culianu nu l-a agreat deloc pe Castaneda, cel puţin în calitatea pretins ştiinţifică a acestuia, de antropolog. Culianu, însă, a căzut în capcana majorităţii interpreţilor lui Castaneda, luând în serios uriaşa şi hipnotica ficţiune propusă de Castaneda: textele acestuia, fie ele pretinse studii de antropologie sau de etnologie, nu trebuie percepute altfel decât ca nişte romane (strict romane) şamanice. Şi, în ce mă priveşte, consider că, în calitate de romancier, Carlos Castaneda este ingenios si fascinant! Culianu era genial şi el, dar în alt sens: prin uriaşa sa capacitate de muncă şi sinteză de erudit renascentist. Legendele despre cei doi au început să circule diferit: cel care l-a înveşmântat pe Culianu într-o mantie de ultim mag cu puteri incredibile a fost Ted Anton, a cărui carte a tras excesiv spuza pe extravaganţa ştiinţifică a fostului nostru compatriot (ucenic, în plus, şi al lui Mircea Eliade), preferând să îl înmoaie în licorile pretins alchimice ale unei imagini exotice de postmodern „ghicitor în stele”. Ted Anton l-a mitificat pe Culianu doar după moartea acestuia. Legenda lui Castaneda, în schimb, a început să fie percepută destul de repede după succesul primelor sale cărţi în care nara întâlnirea la gradul maxim al cunoaşterii cu un şaman yaqui pe numele său (don) Juan Matus (şi cu alţi şamani incredibili precum don Genaro, don Vicente, ori şamaniţe precum La Gorda şi La Catalina). Rasatul Culianu a fost mitificat doar după moarte, durduliul şi deloc impozantul Castaneda a fost mitificat din viaţă, şi cu o asemenea ardoare şi turbare, încât a creat şcoli de tehnici şamanice şi adevărate crescătorii de femei-şaman, care aproape că îl înzeiseră (zeificaseră) pe scundul şi grăsuţul hispanic în rol de nagual. Eu i-am perceput pe Culianu şi Castaneda ca pe un fel de gemeni imaginari (cu scopuri diferite, cu strategii şi stiluri diferite, dar declanşând un acelaşi mysterium fascinans). Drept care, uneori, îmi îngădui să beau un pahar de vin călugăresc (portughez) Mateus, în cinstea lor, chiar dacă respectivul vin era doar favoritul lui Castaneda.