Entry for May 07, 2008

Desvrăjirea şi revrăjirea lumii

Tatăl meu mi-a pus în mâini, pe când aveam 17 ani, un soi de biblie a imaginarului desfăcut pe bucăţi, anume Structurile antropologice ale imaginarului de Gilbert Durand. Mi-a dăruit această carte pe care aproape că o venera. Despre maestrul lui Durand, nimeni altul decât Gaston Bachelard, aveam să aflu ani mai târziu (aşa a fost să fie) şi să-l citesc doar la maturitate. De la acest prim magistru, Gilbert Durand, prin intermediul tatălui meu, am învăţat să disting între două sfere majore de influenţă ale lumii noastre: pe de o parte, ştiinţele exacte, logos, pragmatism, raţionalism, pozitivism, contingent; pe de altă parte, ştiinţele INEXACTE (cum le-a numit un fizician inspirat), adică mit, imaginar, vizionarism, metafizică, fantasmologie, utopism etc. Multă vreme schisma între aceste două sfere de influenţă a fost evidentă, iar soluţiile de reconciliere şi punţile s-au manifestat foarte rar. Dar la sfârşitul secolului 20 şi la începutul mileniului 3, partizanii celor două atitudini au acceptat situaţii hibride sau chiar au mizat la o adică pe un palimpsest intenţionat. Totuşi, întrucât pragmatismul a rămas un element constitutiv al societăţii contemporane, tocmai de aceea, la rându-i, imaginarul a luat forme tot mai variate şi nuanţate de reprezentare, astfel încât, dacă lumea a fost desvrăjită brutal în a doua parte a secolului 19, la sfârşitul secolului 20 avem de-a face cu o revrăjire programatică, aptă să redea celor doritori o soluţie de a compensa agresiunea contingentului de zi cu zi. Termenii desvrăjire şi revrăjire a lumii funcţionează de altfel din secolul 19 (dacă nu cumva şi mai devreme), cel puţin în limbile franceză şi engleză (cuvintele se scriu la fel, lipsesc doar acccentele în franceză, îngăduinţă, nu le am la dispoziţie – desenchantement, reenchantement). În ultima sa carte publicată până acum, Introducere în mitodologie (nota bene, mitodologie vine de la mit, nu este o greşeală de corectură sau transcriere, nefiind vorba despre mEtodologie, chiar dacă termenul mItodologie se joacă şi în acest sens), Gilbert Durand pledează pentru o traiectorie intersectată a celor două sfere de influenţă cognitivă a lumii. După cum toată lumea bănuieşte, el acordă un loc aparte cercetării imaginarului ca No Man s Land, dar cu structură decriptabilă.

Revenind la sfârşitul secolului 20 şi începutul secolului 21, vizibil în ultima vreme este un sindrom pe care l-aş numi Alice in Wonderland (sindrom de care eu însămi sufăr vizibil, fără să regret deloc acest lucru, chiar dacă îmi obstrucţionează viaţa socială şi cotidiană). Iar acest sindrom vesteşte şi conţine o revrăjire a lumii cu orice preţ. În acest sindrom intră, de pildă, la nivel de escrocherie, invazia de parapsihologi, clarvăzători, chiromanţi, care îşi oferă serviciile de ameliorare a vieţii celorlalţi în toate ziarele cu reclame; în acest sindrom intră vastul ansamblu publicitar de care cu toţii avem parte şi cu care suntem bombardaţi zilnic; dar tot aici intră şi avalanşa unor serii de megafilme în genul Matrix, Stăpânul Inelelor, Harry Potter, care sunt la limita imaginarului ofertant, deşi, uneori, ingenios confecţionat. Există, însă, alt soi de filme pentru gurmeţi, de tipul Big Fish de Tim Burton sau Tideland de Terry Gilliam sau The Science of Sleep de Michel Gondry sau my favourite David Lynch şi filmele sale ultime, chiar dacă Inland Empire este ratat (dar Lost Highway şi Mulholland Drive sunt grozave) – iar acestea toate pledează pentru revrăjirea lumii, deşi în acelaşi timp înfăţişează şi o îmbolnăvire a realităţii. În ultimul caz, însă, fantasmele şi fantezia decriptează soluţii de înţelegere a lumii în toate volutele ei, scopul fiind unul gnoseologic, inclusiv prin revelaţia formelor de manipulare a realităţii. Avem de-a face fie cu scorneli epice revelatorii predate ca tehnică de viaţă, fie cu variantele suprapuse sau ciornele unei realităţi care alunecă şi se metamorfozează oricând şi oricum.

Am reluat aici un text mai vechi publicat acum patru ani, pe care l-am reprelucrat întrucâtva. L-am reluat, întrucât am tot fost chestionată în ultima vreme despre cum mă împart eu (creator şi uman) între realitate şi fantezie. Iată aşa mă împart: mă sălăşluiesc mai mult în a doua zonă, fiindcă mi-e mai bine şi cald acolo. Ce-i drept, însă, ar trebui să îi las pe ceilalţi în pace şi să nu mai trag de ei să vină aici, în sălaşul acesta (va fi fiind sălaşul alb sau cel negru din Twin Peaks, who knows?).