Archive for aprilie 2008

Entry for April 08, 2008

aprilie 7, 2008
De câteva zile tot rumeg la citatul acesta din Rushdie (este din Pământul de sub tălpile ei – ce titlu fără sare şi piper, dar ce op minunat!): Între sine şi celălalt, între vizionar şi psihopat, între îndrăgostit şi dragostea lui, între supralume şi sublume, cade Umbra. Şi nu prea i-am dat de capăt înţelesului decât pe jumătate sau, poate, doar pe sfert. Lucrul bun, însă, este acela că eu văd Umbra ca pe o fâşie-medium, ca pe un teritoriu tampon, de graniţe suprapuse, aproape ca o stare de semi-transă, în care destule întâmplări crepusculare (dar revelatorii) se pot petrece. Cu siguranţă nu este deloc limpede ce vreau să spun prin aceasta, dar măcar am purces la un soi de hermeneutică subiectivă, angrenată în mici conţinuturi din care ar putea să se ivească oarece. Admit că entitatea cea mai nedesluşită este sublumea. Ce naiba va fi fiind sublumea? Şi ce vrea ea de la noi?

Entry for April 07, 2008

aprilie 6, 2008


De ce femeile nu ar putea să aibă felul de-a fi al bărbaţilor, ca să-mpletească în coadă părul acestora? Ar fi o atingere mai năpraznică. Sărutul lor ar fi mai izbitor decât al bărbaţilor, căci gura cusută de patriarhi, odinioară, ar scăpa din ham ca o lupoaică.
Femeile ar şti, apoi, să moară mai frumos. În părul lor alb de bătrâne s-ar înveli cu plăpumioara de pe creştet, fără să şifoneze linţoliile ţesute pentru cei iubiţi. Din capul fiecăreia ar creşte un mesteacăn să-i ţină de urât. De-aceea, din depărtare văzute, femeile seamănă, zic bărbaţii, cu o pădure de mesteceni.

Entry for April 05, 2008

aprilie 4, 2008


Maharajahul


Poate fiindcă în vremea copilăriei mele erau la modă filmele indiene împănate cu poveşti siropoase şi cu un exotism smead-lacrimogen sau poate fiindcă, nu ştiu de ce, ţineam morţiş ca cele O mie şi una de nopţi, preferatele mele, să se petreacă într-adevăr la Bagdad, dar oraşul acesta mirific să fie în India (cred că îl confundam cu Bombay, aşa cum se percepea metropola aceasta din Cluj), am inventat pe la zece ani un personaj care era un fel de umbră a mea sau maestru sau înger păzitor sau frate mai mare de cruce. La început l-am văzut ca pe un soi de unchi, întrucât îmi plăcea acest soi de rudenie, mi se părea important şi puternic şi hâtru, apoi, după ce o vară întreagă am tot cântat Avaramu-o-o-o-o, dansând din buric şi desenându-mi un cerc negru între sprâncene, i-am spus Maharajahul. Ei bine, acest unchi, umbră, maestru, înger păzitor sau frate mai mare de cruce, avea nişte urechi destul de late, ca de elefant, avea barbă, purta ochelari, fiindcă era miop, şi avea o chelie simpatică, o rotoghilă de cap, înconjurat de păr negru, ca un dominican oriental şi destul de lăţos, spun eu acum. Pe vremea aceea nu ştiam nimic despre Ganesha, zeul indian cu chip de elefant, dar cred că în inconştientul meu Maharajahul se contaminase, totuşi, de celebrul elefant
-zeu. De la o vreme am ştiut, de altfel, că ar trebui să îl botez pe Maharajah, drept care i-am spus, cât se poate de nepotrivit, întrucât i-am dat un nume evreiesc, i-am spus, deci, Solomon. Numele acesta ţiuia special în urechile mele şi apoi îmi plăcea împărţirea limpede în cele trei silabe ca nişte pietre de râu. De altfel, îi şi pronunţam numele cam aşa: Soooo-lo-mon, prima silabă fiind lungită peste măsură, întrucât îmi ţuguiam buzele de parcă aş fi fost dirijor de cor. Cea mai de seamă înzestrare a lui Solomon Maharajahul era aceea de a fi un mare şi incorigibil povestitor. Fireşte că eu îl puneam să spună poveştile respective şi tot eu şi inventam poveştile punându-i-le în gură, dar la urma urmei era firesc ca lucrurile să se petreacă astfel: Maharajahul era o concrescenţă de-a mea, un gheb luminos, un halou căruia îi dădusem viaţă ca o adevărată născătoare.

Îl făcusem să fie insomniac, mai exact să arate ca o făptură de umbră, care nu are niciodată nevoie de somn. Când îl întrebam ce face noaptea, îmi răspundea că are un magnet de vreo trei kilograme, cu care capturează visele celor care dorm, aşa încât toată noaptea vizionează ca la cinematograf acele vise şi se inspiră pentru poveştile pe care mi le spune peste zi. L-am rugat, prin urmare, să îmi arate magnetul cu pricina: era o potcoavă de cal, pe care chiar eu o găsisem în timp ce rătăceam într-o duminică, prin pădure. Adevărat că era o potcoavă uriaşă, dar în nici un caz nu avea trei kilograme. L-am chestionat apoi asupra numărului celor cărora izbutise să le captureze visele: mi-a răspuns că reuşise să vadă ce visează noaptea aproape o mie de oameni. Că scotocise prin somnul mai multor făpturi, dar că nu toate îl lăsaseră să le vizioneze visele ca la cinematograf. Unele îl alungaseră de-a dreptul furioase din somnul lor.

Pe vremea aceea, pe la zece ani, nu dormeam nici eu prea bine: aveam tot felul de spaime, drept care părinţii mei îmi îngăduiau să adorm cu lampa aprinsă. Cel mai tare mi-era frică de lupi. Nu aveam de unde să ştiu că lupii argintii, de pildă, aveau să-mi devină animale totem peste douăzeci de ani. În plus eram şi somnambulă. L-am întrebat pe Maharajah dacă a vizionat visele mele vreodată, iar el mi-a spus că eu sunt una dintre cei care îl alungau cu furie din somn. Am chicotit: va să zică eram şi făcătoarea şi pedepsitoarea Maharajahului meu!

Tot pe vremea aceea mergeam la Şcoala de balet, din pricina unui platfus păcătos; programul meu la această şcoală era atât de încărcat încât plecam dimineaţa la şapte şi mă întorceam chiar înainte de căderea amurgului. Aveam ore de pian, dans clasic, dans popular, dans modern, dans ritmic, plus matematică, istorie, geografie, ştiinţele naturii, gramatică şi literatură română, franceză şi engleză. În orice caz la Şcoala de balet am auzit întâia dată numele Solomon: era un profesor foarte sever, de dans clasic, al cărui nume de mic Iehova plutea ca o entitate divină pe deasupra elevilor săi, înspăimântându-i. Eu nu l-am văzut niciodată la chip pe acest domn Solomon, dar numele său neobişnuit îmi plăcuse fiindcă era altceva decât puzderia de Ioneşti şi Popeşti de care te-mpiedicai sonor la orice colţ de stradă. Or, Solomon era un nume de nicăieri, credeam eu, de sertar, de cufăr, de cutie magică. Tot pe vremea aceea se ivise o cântăreaţă de-a noastră care îşi spunea Narghita: avea o voce de fetiţă retardată şi clinchetea fie ca un clopoţel, fie ca o privighetoare oarbă. Ei bine, Narghita stătuse ani buni în India şi se-ntorsese de acolo sută la sută indiancă, având valize întregi de sariuri, brăţări, inele şi cercei. Aşa se face, deci, că de la Avaramu-o-o-o-o la Narghita, plus severul profesor de balet, l-am inventat pe Maharajah, „unchiul” meu, zis Solomon, clăpăug, miop, corpolent, dar în nici un caz gras. Fusese necesar să îl creez şi fiindcă de acasă la şcoală şi înapoi aveam mult timp pustiu. În drumul de la gimnaziu la şcoala cu încăperi luminoase, pavoazate cu oglinzi uriaşe, unde învăţam să fac serii de piruete şi tot felul de alte învârteli de mâini şi picioare, aveam nevoie de un însoţitor, mai ales când treceam pe lângă zidul vechi al oraşului, cam pustiu la ceasul la care aveam eu cale pe acolo. Dar aveam nevoie de Maharajah şi pentru când îmi ajungea rândul la diagonala de piruete: cu echilibrul meu de invidiat şi cu ritmul aşijderea, îmi ziceam totuşi că nu mi-ar strica ajutorul Maharajahului Solomon, de care îmi închipuiam că mă sprijin astfel încât piruetele mele să iasă magistrale. Şi aşa şi ieşeau: picioarele îmi mergeau strună şi tăiau aerul ca briciul, dar, sărmana de mine, eram atât de lipsită de graţie, în rest, încât aduceam cu o bucată de lemn care zadarnic încearcă să zboare.

Înainte de căderea amurgului, când mă întorceam acasă, atunci aveam cea mai mare nevoie de Maharajah, întrucât, obosită peste poate, îl puneam să îmi povestească la nesfârşit patru istorii din O mie şi una de nopţi, în ordinea următoare: Sindbad Marinarul, Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi, Aladin şi lampa fermecată şi Povestea lui Abu Hassan. Apoi, lesne de bănuit, îi puneam în gură poveşti pe care le improvizam în funcţie de diferite personaje sau entităţi reale, care îmi ieşeau în cale: era, de pildă, Povestea brotacilor (o istorie cu o familie de brotaci care locuiau în cada noastră de acasă, pe rufele puse la înmuiat) sau Povestea păpădiilor (era vorba despre ce se întâmplă cu păpădiile după ce sunt culese şi împletite
în cunună de principesă, cum zboară ele peste mări şi ţări şi devin păsări de hârtie) sau Povestea lui Lady (Lady era căţeaua neagră, pitică şi de pripas, care se aciuise în jurul blocului unde locuiam) sau Povestea de pe stânci (în spatele blocului erau îngrămădite o puzderie de stânci pe care, împreună cu alţi indivizi de vârsta mea, mă cocoţam duminica, pretinzând că am urcat Everestul ori că ne aflăm într-o navă extraterestră) sau Poveştile din Grădina lui Popa (tot în spatele blocului se afla o uriaşă grădină în pantă, aparţinându-i unui popă pe care, de altfel, nu-l văzusem niciodată la chip; în fiecare vară şi toamnă, vandalizam împreună cu alţi potlogari de teapa mea respectiva grădină, furând pe rupte caise, cireşe, vişine, dude, mere, pere, nuci, în timp ce paznicul grădinii ne fugărea şi ne lua la trei păzeşte). Altfel, însă, povestea mea preferată era Sindbad Marinarul. Îl puneam pe Maharajah să mi-o spună nu doar de sute de ori, dar şi pe voci diferite: cu glas subţire sau gros, răguşit sau tandru, tăios sau moale. Pe ici pe colo mai adăugam şi eu lucruri noi: de pildă cum Sindbad a căzut într-un vârtej de mare sau într-un tunel al unor femei-peşte, care l-au ţinut sclav câţiva ani, punându-l să le istorisească tocmai călătoriile sale. Sau despre cum Sindbad s-a împrietenit cu o balenă care îi făcea semn cu ochiul stâng, fiindcă celălalt ochi era de pirat, fiind acoperit cu un petec. Fireşte, balena avea şi un cercel în ureche.

Uneori, dansam cu Maharajahul: era, de fapt, un teatru de umbre pe care îl deformam intenţionat, făcând ca umbra Maharajahului să fie mai mare şi mai bondoacă decât a mea. Ştiam, însă, că cel mai important lucru sunt poveştile şi că însuşi faptul că eram povestitoare mă făcea să fiu altfel decât ceilalţi: intensă, deplină şi alinătoare. Să-i alint şi să-i răsfăţ cu poveştile mele pe cei din jur era plăcerea cea mai mare de pe pământ. Cum nu credeam în Dumnezeu pe vremea aceea, fie fiindcă nu ştiam cine este Dumnezeu, fie fiindcă mi se părea un domn prea ascuns chiar şi pentru gustul meu, călărind prea mult pe nori şi dormind prea mult în văzduh, cu vată în urechi, cum nu credeam, deci, în Dânsul, din aceste pricini, poveştile mele ţineau locul lui Dumnezeu, desigur nu în sens tare, ci într-unul moale, aromat, cu stafide în halviţă, pepene zaharisit, baton de miere cu migdale, dulceaţă de nuci verzi şi de caise cu sâmburi, îngheţată de fistic cu alune, sirop de zmeură, compot de ananas, jeleu de banane etc.

După cum poate oricine să bănuiască, Maharajahul nu a trăit decât un an sau doi, pentru că, după ce am învăţat cum să fiu povestitoare de una singură, nu am mai avut nevoie de el. Aşa încât, „unchiul” meu a dispărut pur şi simplu, ca un balon de săpun, într-o zi în care, de pe balconul apartamentului unde locuiam, chiar asta şi făceam: suflam baloane de săpun, înmuind bagheta într-o cutie cilindrică de plastic, având înăuntru o licoare concentrată cu detergent. Lecţia Maharajahului fusese, însă, impecabilă: aceea că poveştile sunt cele mai adevărate şi binefăcătoare prietene ale noastre, ale tuturor.

Anii au trecut şi pe la treizeci de ani devenisem într-adevăr povestitoare profesionistă, chiar dacă nu ştiam încă să spun poveştile atât de bine precum „unchiul” meu de odinioară. În orice caz, uitasem complet de Maharajah, care zăcea într-o gaură de memorie. Ştiu că era duminică după-amiaza şi că mă pregăteam să mă uit la televizor, la interviul cu un scriitor indian care devenise faimos şi îmi stârnise interesul atât ca povestitor cu har, cât şi pentru că fusese ameninţat cu moartea din pricina unei cărţi care parodiase Coranul. Ei bine, mare mi-a fost uimirea când, zărindu-l pentru întâia dată pe acel povestitor indian, miop, cu ochelari, cu barbă, vag bondoc, cu o chelie-rotoghilă înconjurată de păr negru, mare mi-a fost deci mirarea când, zărindu-l, l-am recunoscut pe Maharajahul din copilăria mea. Recunosc că am ţipat ca un păun şi chiar am simţit un şnur mic de lacrimi la colţul ochilor. Deoarece era chiar Maharajahul meu. Până şi numele pe care i-l dădusem era acelaşi, chiar dacă intrase puţin la apă: nu se mai numea Solomon, ci Salman.

Entry for April 03, 2008

aprilie 3, 2008

Orfeu şi bacanta

Nu voi încastra masivul roman Pământul de sub tălpile ei de Salman Rushdie (tradus la Editura Polirom, în 2003, de suculenta lingvistic Antoaneta Ralian) între fluturii speciali din insectarul prilejuit de rubrica Biblioteca stranie, întrucât el nu este neapărat straniu, ci doar excelent scris. Cine este pasionat de mitul lui Orfeu combinat în ramificaţii labirintice cu Dionysos şi bacantele sale, dar şi cu Tristan şi Isolda, plus mitoistoria modernă a metropolei Bombay, şi cine este obsedat ritualic de o temă tricefală, legată ombilical prin componentele ei de tipul dragoste-moarte-kenosis, are ce găsi aici. Povestea lui Ormus, Vina şi Umeed, precum şi a dantelăriei de personaje exotice din jurul lor, este croşetată fabulos în acest roman cu straturi. Eu punctez aici lectura minunată pe care am făcut-o, dintr-un motiv neobişnuit: deşi romanul acesta nu intră în categoria celor aşezate în rafturile extravagante ale Bibliotecii stranii, totuşi, AICI ŞI NUMAI AICI am găsit citatul care explică tocmai logica şi structura unei Biblioteci stranii. Iată citatul mai jos:
… în fiecare generaţie există unele suflete – consideraţi-le norocoase sau blestemate, dacă vreţi – care s-au născut pur şi simplu, fără nicio apartenenţă, care au venit pe lume semidetaşate, fără legături strânse de familie, ţară, naţiune sau rasă; s-ar putea să existe milioane şi miliarde de astfel de suflete, poate tot atâţia nonapartenenţi cât şi apartenenţi; poate că, până la urmă, fenomenul e o manifestare la fel de „firească” a naturii umane, ca şi opusul său, dar, în orice caz, e o manifestare căreia i s-au pus mai tot timpul piedici de-a lungul istoriei umanităţii şi căreia nu i s-au oferit şanse de dezvoltare. Şi nu numai atât: dar toţi cei care preţuiesc stabilitatea, care se tem de tranzitoriu, de incertitudine, de schimbare au ridicat un baraj solid de stigmatizări şi de tabuuri împotriva celor lipsiţi de rădăcini, a acelei forţe disruptive, antisociale, aşa încât noi, în cea mai mare parte, ajungem să ne conformăm, pretindem că am fi motivaţi de loialităţi şi solidarităţi pe care în realitate nu le simţim şi ne camuflăm identităţile tainice sub pielea falsă a identităţilor ce poartă pecetea şi aprobarea apartenenţilor. Dar adevărul se strecoară în vise; singuri, în pat (pentru că noaptea suntem absolut singuri, chiar dacă mai doarme cineva lângă noi), ne avântăm, ne luăm zborul, plutim. Şi în visele cu ochii deschişi, atât cât ne îngăduie societăţile în care trăim, în miturile noastre, în arte, în cântece, îi celebrăm pe nonapartenenţi, pe cei care sunt altfel, pe ostracizaţi, pe bizari. Plătim bani grei ca să vedem ceea ce nu ne îngăduim noi să fim, ca să-i vedem la teatru sau la cinema, sau să citim despre ei în paginile unei cărţi. Bibliotecile noastre, sălile noastre de spectacol spun adevărul. Despre vagabonzi, despre asasini, despre tâlhari, despre inadaptaţi, despre proscrişi, delincvenţi, diabolici, păcătoşi, nomazi, gangsteri, fugari, adevărul despre măşti; dacă nu am recunoaşte în ei năzuinţele noastre neîmplinite, nu i-am inventa întruna, în orice loc, în orice limbă, în orice epocă.

Entry for April 02, 2008

aprilie 1, 2008


Gibreel şi Saladin: un pandemoniu fascinant

biblioteca stranie (11)



Gibreel Farishta şi Saladin Chamcha sunt doi actori indieni care supravieţuiesc unei catastrofe aviatice, provocate de terorişti. Aventura lor este investită cu demonstrative conotaţii îngereşti-diavoleşti: căzuţi şi zburători în acelaşi timp, metamorfoza lor este o alchimie în viteză, menită să îi facă să reînceapă viaţa altfel, la Londra, ca simbolic renăscuţi şi nou-născuţi, ei fiind deja nişte hibrizi, nişte făpturi între lumi. Acesta este pretextul faimosului roman Versetele satanice, pentru care, autorul său, Salman Rushdie, a pătimit destule (traducerea excelentă, comisă de Dana Crăciun, a apărut de curând la Editura Polirom). De aici ia naştere o întreagă odisee în culisele vieţii indiene, presărată cu spiritism, vâjâială ameţitoare printre duhuri, dumnezei de toate felurile, djinni şi mai ales poveşti aromate.

În burta romanului se găsesc bine coagulate vieţile celor două personaje-cheie. Gibreel are la bază o cultură cosmopolită şi mozaicată, în care miturile antichităţii şi cariera profetului Mohamed funcţionează în paralel cu paradisul femeilor şi al trupurilor, ori cu bolile (maladia stranie a lui Gibreel, sângerarea, oprită după o perioadă de semi-comă, urmată apoi de reîntoarcerea la viaţă, dar şi de renunţarea la credinţă şi interdicţii). Şi viaţa lui Saladin este marcată de harababură şi supraabundenţă umană, personajul provenind dintr-o familie aristocrată, care-l educă în Anglia, unde Saladin renunţă la religie atunci când renunţă la idolatrizarea figurii tatălui. Ambele personaje sunt musulmani care, de la un moment dat, devin atei, Saladin fiind perceput, efemer, chiar ca un posedat al lui Şeitan (Satana). Ambele personaje, de asemenea, sunt făpturi care trebuie să se inventeze şi să se fabrice pe sine, doar astfel putând să-i facă şi pe ceilalţi să creadă în ei.

Romanul prilejuieşte un portret parfumat al Indiei diurne şi nocturne, ca un potpuriu de benzi desenate, reclame, epică din bătrâni şi naivitate suprarealistă, mizerie acută, masacre şi babilonie. Şi, peste toate aceste suluri de mătase solidă, imprimate cu formule de tipul Sesam deschide-te şi cu lămpi ale lui Aladin, transpare modelul narativ favorit al lui Rushdie (şi al meu), acela al unor 1001 de nopţi, pulverizate (acest model fiind explicit şi în celelalte două romane ale lui Rushdie pe care le-am parcurs până acum, anume Copiii miezului nopţii şi Ruşinea, ambele apărute tot la Polirom). India narativ-orientală, halucinatorie şi fascinantă, are în opoziţie o Indie amorală, primitivă şi mimetic-consumeristă, autorul fiind pasionat de redarea acestei schisme, de aici presupusa lui erezie neliniştitoare. Peste această Indie se suprapune lectura ironic-ludică a Coranului, sub semnul lui Mahound (Mahomed) şi al cetăţii Jihilia (Mecca), pretext pentru a înfăţişa mozaicul arab, cu sincretismul său năucitor, cu ideaţia lui tensionată: este o lume marcată de voluptăţi şi opulenţă, dar şi de o religie brutală şi sălbatică (autorul Versetelor satanice apare el însuşi ca personaj, în chipul unui vagabond persan pe nume Salman, care este la început ucenicul predilect al lui Mahound, devenit mai apoi ucenicul autorenegat şi principalul contestatar al profetului). Coranul este reinterpretat cinematografic prin chiar prestaţia actorului Gibreel, propulsat între două lumi: cea musulmană şi cea emancipată. Dar la mijloc avem de-a face cu o hermeneutică abilă a lui Salman Rushdie, care narează bătălia dintre monoteism şi politeism, întru întemeierea religiei mahoundiene (islamismul). Titlul romanului Versetele satanice provine, de altfel, de la un anumit paragraf din Coran, mai exact de la două versete, considerate de inspiraţie satanică şi eliminate din cartea sfântă de către Mahomed (Mahound).

Vieţile lui Gibreel şi Saladin se împletesc, ostatici fiind ei în avionul uzurpat de separatiştii fundamentalişti, sălăşluit o sută unsprezece zile pe o pistă izolată, făcându-i atât pe ostatici, cât şi pe persecutorii lor, să manifeste sindromul Fata Morgana şi să halucineze ritualic. După explozia avionului, ca singuri supravieţuitori, ambii au parte de schimbări de metabolism psihic şi fizic. Gibreel are vise statornice cu arhanghelul Gabriel (identificându-se cu acesta) şi devine insomniac ca să-şi stopeze presupusa paranoia; Saladin se preschimbă într-un cvasi-drac păros (om-ţap), dotat cu copite şi coarne (şi cu alură de faun), bântuind ca o repugnantă vietate de tip djinn. Unuia i se repartizează rolul glorios (arhanghelic), celuilalt, rolul de diabolo-mutant hidos, pentru a încarna alegoria binelui şi a răului, dar într-o formă neconformă cu dogma (întrucât nimeni nu e vinovat de ceva şi, totuşi, o culpă mistică funcţionează rarefiat şi insidios). Până la urmă, atât arhanghelul ascensional (care are revelaţia poruncii exacte a lui Dumnezeu, înălţându-se la cer şi planând deasupra metropolei), cât şi mutantul descensional redevin doar oameni. Gibreel şi Saladin îşi sunt fiecare celuilalt o entitate jungiană de tip umbră: ei sunt unul din doi, şi dublul celuilalt, dar şi posibili pacienţi candidaţi la schizofrenie. De aceea, Versetele satanice este o carte în primul rând despre demonii lăuntrici şi anamorfotici care ne posedă, uneori, şi nu oricum, atât cu iz fundamentalist, cât şi cu iz mundan. Autorul explică metaforic în carte nuanţa de schismă între personaje şi daimonii lor interiori, vorbind despre un „zid al Berlinului dintre stările de vis şi cele de trezie”.

Nu doar India sau spaţiul teologic arab sunt ironizate şi pamfletate, ci şi Londra şi morga britanică, revelată ca un teren al contradicţiilor, al politeţii şi al grosolăniei în acelaşi timp, al ceremoniilor rafinate şi al celor grobiene, al mirosurilor fine şi al damfurilor, al aparenţelor fardate cu nesaţ şi al esenţelor zdrobite cu bocancul. Cea cu adevărat pitorească este doar Londra indiană, întrucât narativitatea hindusă este transbordată în cartiere cu falşi înţelepţi şi pub-uri semi-băştinaşe, unde mucaliţii rezonează cu şarm asupra tuturor cotloanelor vieţii. Este o lume de carusel, parodiată prin sloganurile, ticurile şi tabieturile sale şi numită cu tâlc evident – Babilondra.

Pe lângă povestea centrală a celor doi actori indieni şi a păţaniilor lor există o serie de alte poveşti inserate: personaje cu şase degete la picior, Rekha – femeia zburătoare şi strigoaică din dragoste, alpinista Alleluia, Ayesha cea care mănâncă fluturi, Rosa Diamond – bătrâna englezoaică dotată cu carismă de povestitor profesionist, narând, de pildă, epica pampasului argentinian (despre Rosa ni se
precizează, de altfel, că practică o „vrăjitorie narativă”), Hind – preoteasa magiciană din Jahilia, Baal satiristul, Mirza Saeed etc.

Teribila păcăleală a lui Salman Rushdie în şi prin acest roman este aceea că dimensiunea bănuită a fi iniţiatică, aceea religioasă (legată de prestaţia lui Mahound şi de avatarurile islamismului) nu riscă să fie decât o mozaicată telenovelă teologică, în care rolurile sunt interpretate mai bine sau mai puţin bine de către nişte actori indieni şi atâta tot! Este ca şi cum viaţa ar fi pur şi simplu secondată de un serial religios, în scop fals cathartic.

Mult mai important mi se pare faptul că Versetele satanice ar putea fi o rescriere postmodernă a multor poveşti-cheie ale lumii noastre dintotdeauna: Tristan şi Isolda, Faust, Don Quijote, Othello, Don Juan, Medeea, Dr. Jekyll şi Mr. Hyde etc. Romanul este lucrat de parcă ar fi fost filmat cu patru camere profesioniste: una pentru amploare, alta pentru lentoare, o alta pentru detalii şi ultima, pentru perspectiva panoramică.

Din puhoiul de citate fabuloase ale acestei cărţi, mi-a fost greu să aleg. Şi tocmai fiindcă Rushdie este un autor mustos lingvistic, am optat pentru un citat sec: „Viaţa le face rău celor vii. Niciunul dintre noi nu este el însuşi.” Dixit.