nights in black satin
în prima mea tinereţe am avut parte de poeţi blestemaţi şi iluminaţi
de bărbaţi ahtiaţi după sinele lor ca după o femeie fatală şi sinucigaşă
drept care adesea călătoream şi mă înfierbântam
după zgâlţâielile vieţii care mă zgândăreau în piele.
blestemaţii de odinioară erau bărbaţi trecuţi de treizeci de ani
alcoolici fumători chiar morfinomani
cu toate acestea nu miroseau urât
ci doar a altceva decât eram obişnuită
miroseau a moarte dorită şi parţial sfinţită
spre deosebire de poeţii de astăzi care miros
a trufie stătută ori chiar a rahat.
cititorule ai priceput deja
bărbaţii vizionari de odinioară erau pentru mine
nişte făpturi dostoievskiene care mă fascinau
creierul mi se desfăcea în petale de cuarţ
doar când îi auzeam vorbind despre poezie
ca despre o javră superbă şi trădătoare.
de dorit firesc aşa cum doreşte o femeie un bărbat
la asta nu mă pricepeam
eu îi iubeam doar pentru alienarea lor de jaguari
mi-erau un fel de taţi tineri
de care mă-nconjuram ca de nişte brăţări magice
iubeam ÅŸi femeile lor de plastiglas
frumoase urâte deştepte proaste
le iubeam fiindcă îi ajutau să mai trăiască un pic pe bărbaţii aceia
fiindcă-i spălau îi hrăneau îi pieptănau
şi chiar fiindcă deşi rar făceau dragoste cu ei
ca să-i mai îmblânzească şi să-i aducă la realitate
fiindcă le tăiau unghiile.
nu le iubeam atunci când le tăiau părul şi bărbile
şi asta fiindcă întotdeauna am fost vrăjită de părul bărbătesc.
părul lor era o plapumă stelară
în care îmi plăcea să mă-nvelesc la miezul nopţii
ca să-mi fie cald şi bine.
dar să mă întorc la călătoria spre Naiba.
aveam nouăsprezece ani când am pornit-o mai mulţi zurbagii
spre vestul imperiului
era un oraş se zvonea mai viu căruia nu-i căzuseră dinţii de tot
şi-odată ajunşi aici a început o rătăcire în noapte
de haimanale şi câini peregrini
nu eram singură ci cu încă doi de teapa mea tot poeţi şi ei
o fată pitică fără sâni care mai târziu
a ajuns în himalaya apoi s-a călugărit prin văgăuni
şi un lungan obsedat de zăpezile negre din munţii carpaţi
care mai apoi a ajuns beţivan de seamă
a vândut toate lucrurile din casă
ba chiar şi pe maică-sa a vândut-o pe o sticlă de vodcă.
amândoi aveau ceva rusesc şi tibetan în ei.
cât despre mine, să zicem că eram normala. suprema normală.
dar oare lucrurile chiar aÅŸa au stat?
deja în amurg oraşul se preschimba într-o zonă
cu sufletul tăiat şi mărunţit ca ceapa pentru tocăniţă
vreau să spun că o ceaţă de hrubă
şi o singurătate aţoasă prindeau contur şi intrau în pori
lihnite şi cu limba scoasă
amuşinând orice şi pe oricine s-ar fi lăsat vânat.
eu ştiam însă că nu mi-era frică ori că nu mi-era scârbă
trupul mi se preschimba într-o târâtoare sublimă
într-un strălucitor melc uriaş cu care alunecam
pe şinele de tramvai uneori împiedicându-mă
din pricina bocancilor cu ţinte şi a be
retei gavroche
pe care nu le dădeam niciodată jos din picioare ori de pe cap.
oraşul era în acele vremuri când s-a petrecut călătoria mea la Naiba
un tărâm doldora de recidivişti
care scriau chestii în transă provocată
iar eu mă lingeam pe buze din pricina aceasta
şi îmi spuneam iată nişte indivizi care simt nemaivăzut şi nemaiauzit
iată cum creierul lor a devenit foiţă de biblie.
două nopţi la rând am rătăcit prin odăile unor alcoolici
care recitau cu un satâr în mână poeme despre crimă şi pedeapsă
sau care ascultau muzici bolborosind mantre
două nopţi am băut absint preparat clandestin şi coniac de casă
două nopţi am ingerat poezie până maţele mi-au pleznit de cuvinte noi
două zile şi nopţi nu m-am spălat ci am vrut să rămân
în pielea de vagaboandă cu gura lipicioasă de poftă sonoră
cu unghiile bine de tot înfipte în carne
ca să simt nemaivăzut şi nemaiauzit
precum bărbaţii dostoievskieni din acel oraş.
era între ei unul cu arsură în inimă
o dihanie cu putere lăuntrică de grizzli
ar fi putut să fie oricând un raskolnikov
ar fi putut oricând să aibă trupul şi sufletul prinse într-o carte celebră
al cărui nerv siberian el însuşi să fie.
nu îmi aduc aminte dacă am mâncat sau am vorbit în zilele acelea
am în nări doar un miros oarecare de icre sintetice
şi văd totul în mov de parcă aş fi un stânjenel bolnav.
peste ani noul raskolnikov a murit
a avut loc şi o revoluţie cu destui morţi în imperiu
iar poeţii de odinioară care recitau crime şi pedepse cu un satâr în mână
au prins cheag în altă parte ori au îmbătrânit definitiv.
au mai rămas aici doar şinele de tramvai
ca nişte schiuri fluorescente pe care încă mai călătoresc la Naiba
călare pe strălucitorul melc uriaş.
în craniul meu psihedelic pluteşte demenţa oraşului anno domini zero.
Mesmeea Cuttita's Blog 
aprilie 20, 2008 la 1:32 pm |
Pentru Călugăriţă ÅŸi Alcoolic, în amintirea călătoriei noastre himerice, de odinioară, spre Naiba.
aprilie 20, 2008 la 1:37 pm |
foarte frumos
aprilie 20, 2008 la 2:04 pm |
Nu spun decat ca poemele sunt, asa cum le-am intalnit pana acum, din ce in ce mai intense, ca niste fapturi uriase, intr-un fel de padure, numai a lor. Ele respira acolo si au putere, cum imi place sa spun, incantatorie. Hai sa incerc si o micro-analiza: o retorica (era sa scriu rroeretica, apoi roterica…) luminiscenta, insotitoate a unei lumi ce incepe sau ce vine sau pleaca dupa si inainte de anno domini zero.
aprilie 20, 2008 la 11:52 pm |
Am citit anul trecut acest poem in Orizont. 🙂 Ma bucur sa-l recitesc.
aprilie 21, 2008 la 12:25 pm |
Ma bucur si eu, sa-l citesc acuma pentru prima data, chiar daca nu este poemul meu preferat al Mesmeei. In acest poem, care mi se pare mai ales o bucata de proza/poetica un fel de poveste versificata decat un poem propriu zis, te-ai apropiat, poate, mai mult de universul pe care il vom regasi curand in Coma decat de apele prenatale si luminescente ale burtii mamei, asa cel putin mi se pare mie… chiar daca niste imagini cum ar fi craniul desfacandu-se in petale de cuart, parul/plapuma stelara, schiuri fluorescente..tradeaza natura ta adevarata: „eminentemente” psihedelica… eh! ma bucur ca aici nu prea ai descarnat cu bisturiul… aici cadavru mai are carne suculenta…in timp ce tarandu-se prin cotloanele Comei saracii viermi nocturni, ca mine, poate nu vor gasi stranii picaturi de carne putrezita ca sa manance si ei un pic, dar vor muri iluminati pana la incandescenta de tibiile hipergalactice si cranii calcificate… eh! desi e frumos sa mori asa in apele osificate ale comei ruxandrian!!
aprilie 24, 2008 la 11:09 pm |
ce ciudata e lipsa lui ruxces. adica mi-e ciuda ca lipseste, ca-mi lipseste. oare unde e?
aprilie 25, 2008 la 3:15 am |
si mie mi se pare ciudata… dar sa nu ne ingrijoram poate ca rux este plecata undeva pentru sarbatori de paste 🙂
aprilie 26, 2008 la 4:10 pm |
va sa zica asa. iata ca intre timp m-am intors, vrind-nevrind, drept care va gratulez (cunoasteti verbul acesta?) pe cei care ati indraznit, pentru comentarii si ingrijorari (jazzo comenteaza rarisim, asa ca e de mirare prezenta-i pe-aici).
poate ca este o retorica luminiscenta, cine stie? va fi stiind de-scribor ce graieste! mi-ar placea sa fie asa.
da, poemul a fost publicat in orizont, in ianuarie 2007, dar aceasta de aici este varianta perfectata din „coma” (cea din revista orizont era bruta!).
natura mea eminamente psihedelica, spune alpha! as tot vrea sa fiu psihedelica, dar nu-mi iese intotdeauna. aici, in black satin, a iesit indeajuns. cit despre substratul autobiografic, alpha a intuit corect – chiar am facut calatoria asta in 1982, iar orasul cu pricina exista de buna seama. poetii „dostoievskieni” din acel oras ascultau cu rivna albumul transylvania al phoenicsilor emigrati in occident.
e bine ca jeniact s-a ingrijorat putintel, dar nu mai mult de atit. sint aici.
aprilie 26, 2008 la 9:37 pm |
si daca black satin ar fi white satin, tot psihedelica ar fi mesmeea?
aprilie 26, 2008 la 11:09 pm |
nights in white satin este un blues minunat de dragoste (poate cel mai minunat, din toate timpurile) si asa trebuie sa ramina. „psihedelica” de mine interactioneaza doar cu satinul negru…
aprilie 27, 2008 la 1:26 am |
dar daca satinul este rubiniu sau verzuliu sau galbui, atunci cum stau lucrurile?
aprilie 27, 2008 la 2:30 am |
eu sint specialista doar in satinul negru, ca sa zic asa. poate ca si celelalte culori arunca sageti dinspre lume spre si in creier ori dinspre creier catre lume, cine stie? poate.
aprilie 27, 2008 la 6:00 am |
mesmeea ai spus superfrumos… dar nimeni inca te a intrebat despre satinul violet… eh eh!
aprilie 27, 2008 la 6:30 am |
doar stim deja ca satinul violet este venetian, prin urmare se subintelegea ca doar in acest sens poate fi rostuit! dar e bine ca mi-ai adus aminte, uitasem, totusi, de el, sau il pastrasem ascuns intr-un buzunar de taina.