Entry for April 05, 2008

Maharajahul

Poate fiindcă în vremea copilăriei mele erau la modă filmele indiene împănate cu poveşti siropoase şi cu un exotism smead-lacrimogen sau poate fiindcă, nu ştiu de ce, ţineam morţiş ca cele O mie şi una de nopţi, preferatele mele, să se petreacă într-adevăr la Bagdad, dar oraşul acesta mirific să fie în India (cred că îl confundam cu Bombay, aşa cum se percepea metropola aceasta din Cluj), am inventat pe la zece ani un personaj care era un fel de umbră a mea sau maestru sau înger păzitor sau frate mai mare de cruce. La început l-am văzut ca pe un soi de unchi, întrucât îmi plăcea acest soi de rudenie, mi se părea important şi puternic şi hâtru, apoi, după ce o vară întreagă am tot cântat Avaramu-o-o-o-o, dansând din buric şi desenându-mi un cerc negru între sprâncene, i-am spus Maharajahul. Ei bine, acest unchi, umbră, maestru, înger păzitor sau frate mai mare de cruce, avea nişte urechi destul de late, ca de elefant, avea barbă, purta ochelari, fiindcă era miop, şi avea o chelie simpatică, o rotoghilă de cap, înconjurat de păr negru, ca un dominican oriental şi destul de lăţos, spun eu acum. Pe vremea aceea nu ştiam nimic despre Ganesha, zeul indian cu chip de elefant, dar cred că în inconştientul meu Maharajahul se contaminase, totuşi, de celebrul elefant-zeu. De la o vreme am ştiut, de altfel, că ar trebui să îl botez pe Maharajah, drept care i-am spus, cât se poate de nepotrivit, întrucât i-am dat un nume evreiesc, i-am spus, deci, Solomon. Numele acesta ţiuia special în urechile mele şi apoi îmi plăcea împărţirea limpede în cele trei silabe ca nişte pietre de râu. De altfel, îi şi pronunţam numele cam aşa: Soooo-lo-mon, prima silabă fiind lungită peste măsură, întrucât îmi ţuguiam buzele de parcă aş fi fost dirijor de cor. Cea mai de seamă înzestrare a lui Solomon Maharajahul era aceea de a fi un mare şi incorigibil povestitor. Fireşte că eu îl puneam să spună poveştile respective şi tot eu şi inventam poveştile punându-i-le în gură, dar la urma urmei era firesc ca lucrurile să se petreacă astfel: Maharajahul era o concrescenţă de-a mea, un gheb luminos, un halou căruia îi dădusem viaţă ca o adevărată născătoare.

Îl făcusem să fie insomniac, mai exact să arate ca o făptură de umbră, care nu are niciodată nevoie de somn. Când îl întrebam ce face noaptea, îmi răspundea că are un magnet de vreo trei kilograme, cu care capturează visele celor care dorm, aşa încât toată noaptea vizionează ca la cinematograf acele vise şi se inspiră pentru poveştile pe care mi le spune peste zi. L-am rugat, prin urmare, să îmi arate magnetul cu pricina: era o potcoavă de cal, pe care chiar eu o găsisem în timp ce rătăceam într-o duminică, prin pădure. Adevărat că era o potcoavă uriaşă, dar în nici un caz nu avea trei kilograme. L-am chestionat apoi asupra numărului celor cărora izbutise să le captureze visele: mi-a răspuns că reuşise să vadă ce visează noaptea aproape o mie de oameni. Că scotocise prin somnul mai multor făpturi, dar că nu toate îl lăsaseră să le vizioneze visele ca la cinematograf. Unele îl alungaseră de-a dreptul furioase din somnul lor.

Pe vremea aceea, pe la zece ani, nu dormeam nici eu prea bine: aveam tot felul de spaime, drept care părinţii mei îmi îngăduiau să adorm cu lampa aprinsă. Cel mai tare mi-era frică de lupi. Nu aveam de unde să ştiu că lupii argintii, de pildă, aveau să-mi devină animale totem peste douăzeci de ani. În plus eram şi somnambulă. L-am întrebat pe Maharajah dacă a vizionat visele mele vreodată, iar el mi-a spus că eu sunt una dintre cei care îl alungau cu furie din somn. Am chicotit: va să zică eram şi făcătoarea şi pedepsitoarea Maharajahului meu!

Tot pe vremea aceea mergeam la Åžcoala de balet, din pricina unui platfus păcătos; programul meu la această ÅŸcoală era atât de încărcat încât plecam dimineaÅ£a la ÅŸapte ÅŸi mă întorceam chiar înainte de căderea amurgului. Aveam ore de pian, dans clasic, dans popular, dans modern, dans ritmic, plus matematică, istorie, geografie, ÅŸtiinÅ£ele naturii, gramatică ÅŸi literatură română, franceză ÅŸi engleză. ÃŽn orice caz la Åžcoala de balet am auzit întâia dată numele Solomon: era un profesor foarte sever, de dans clasic, al cărui nume de mic Iehova plutea ca o entitate divină pe deasupra elevilor săi, înspăimântându-i. Eu nu l-am văzut niciodată la chip pe acest domn Solomon, dar numele său neobiÅŸnuit îmi plăcuse fiindcă era altceva decât puzderia de IoneÅŸti ÅŸi PopeÅŸti de care te-mpiedicai sonor la orice colÅ£ de stradă. Or, Solomon era un nume de nicăieri, credeam eu, de sertar, de cufăr, de cutie magică. Tot pe vremea aceea se ivise o cântăreaţă de-a noastră care îşi spunea Narghita: avea o voce de fetiţă retardată ÅŸi clinchetea fie ca un clopoÅ£el, fie ca o privighetoare oarbă. Ei bine, Narghita stătuse ani buni în India ÅŸi se-ntorsese de acolo sută la sută indiancă, având valize întregi de sariuri, brăţări, inele ÅŸi cercei. AÅŸa se face, deci, că de la Avaramu-o-o-o-o la Narghita, plus severul profesor de balet, l-am inventat pe Maharajah, „unchiul” meu, zis Solomon, clăpăug, miop, corpolent, dar în nici un caz gras. Fusese necesar să îl creez ÅŸi fiindcă de acasă la ÅŸcoală ÅŸi înapoi aveam mult timp pustiu. ÃŽn drumul de la gimnaziu la ÅŸcoala cu încăperi luminoase, pavoazate cu oglinzi uriaÅŸe, unde învăţam să fac serii de piruete ÅŸi tot felul de alte învârteli de mâini ÅŸi picioare, aveam nevoie de un însoÅ£itor, mai ales când treceam pe lângă zidul vechi al oraÅŸului, cam pustiu la ceasul la care aveam eu cale pe acolo. Dar aveam nevoie de Maharajah ÅŸi pentru când îmi ajungea rândul la diagonala de piruete: cu echilibrul meu de invidiat ÅŸi cu ritmul aÅŸijderea, îmi ziceam totuÅŸi că nu mi-ar strica ajutorul Maharajahului Solomon, de care îmi închipuiam că mă sprijin astfel încât piruetele mele să iasă magistrale. Åži aÅŸa ÅŸi ieÅŸeau: picioarele îmi mergeau strună ÅŸi tăiau aerul ca briciul, dar, sărmana de mine, eram atât de lipsită de graÅ£ie, în rest, încât aduceam cu o bucată de lemn care zadarnic încearcă să zboare.

Înainte de căderea amurgului, când mă întorceam acasă, atunci aveam cea mai mare nevoie de Maharajah, întrucât, obosită peste poate, îl puneam să îmi povestească la nesfârşit patru istorii din O mie şi una de nopţi, în ordinea următoare: Sindbad Marinarul, Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi, Aladin şi lampa fermecată şi Povestea lui Abu Hassan. Apoi, lesne de bănuit, îi puneam în gură poveşti pe care le improvizam în funcţie de diferite personaje sau entităţi reale, care îmi ieşeau în cale: era, de pildă, Povestea brotacilor (o istorie cu o familie de brotaci care locuiau în cada noastră de acasă, pe rufele puse la înmuiat) sau Povestea păpădiilor (era vorba despre ce se întâmplă cu păpădiile după ce sunt culese şi împletite
în cunună de principesă, cum zboară ele peste mări şi ţări şi devin păsări de hârtie) sau Povestea lui Lady (Lady era căţeaua neagră, pitică şi de pripas, care se aciuise în jurul blocului unde locuiam) sau Povestea de pe stânci (în spatele blocului erau îngrămădite o puzderie de stânci pe care, împreună cu alţi indivizi de vârsta mea, mă cocoţam duminica, pretinzând că am urcat Everestul ori că ne aflăm într-o navă extraterestră) sau Poveştile din Grădina lui Popa (tot în spatele blocului se afla o uriaşă grădină în pantă, aparţinându-i unui popă pe care, de altfel, nu-l văzusem niciodată la chip; în fiecare vară şi toamnă, vandalizam împreună cu alţi potlogari de teapa mea respectiva grădină, furând pe rupte caise, cireşe, vişine, dude, mere, pere, nuci, în timp ce paznicul grădinii ne fugărea şi ne lua la trei păzeşte). Altfel, însă, povestea mea preferată era Sindbad Marinarul. Îl puneam pe Maharajah să mi-o spună nu doar de sute de ori, dar şi pe voci diferite: cu glas subţire sau gros, răguşit sau tandru, tăios sau moale. Pe ici pe colo mai adăugam şi eu lucruri noi: de pildă cum Sindbad a căzut într-un vârtej de mare sau într-un tunel al unor femei-peşte, care l-au ţinut sclav câţiva ani, punându-l să le istorisească tocmai călătoriile sale. Sau despre cum Sindbad s-a împrietenit cu o balenă care îi făcea semn cu ochiul stâng, fiindcă celălalt ochi era de pirat, fiind acoperit cu un petec. Fireşte, balena avea şi un cercel în ureche.

Uneori, dansam cu Maharajahul: era, de fapt, un teatru de umbre pe care îl deformam intenţionat, făcând ca umbra Maharajahului să fie mai mare şi mai bondoacă decât a mea. Ştiam, însă, că cel mai important lucru sunt poveştile şi că însuşi faptul că eram povestitoare mă făcea să fiu altfel decât ceilalţi: intensă, deplină şi alinătoare. Să-i alint şi să-i răsfăţ cu poveştile mele pe cei din jur era plăcerea cea mai mare de pe pământ. Cum nu credeam în Dumnezeu pe vremea aceea, fie fiindcă nu ştiam cine este Dumnezeu, fie fiindcă mi se părea un domn prea ascuns chiar şi pentru gustul meu, călărind prea mult pe nori şi dormind prea mult în văzduh, cu vată în urechi, cum nu credeam, deci, în Dânsul, din aceste pricini, poveştile mele ţineau locul lui Dumnezeu, desigur nu în sens tare, ci într-unul moale, aromat, cu stafide în halviţă, pepene zaharisit, baton de miere cu migdale, dulceaţă de nuci verzi şi de caise cu sâmburi, îngheţată de fistic cu alune, sirop de zmeură, compot de ananas, jeleu de banane etc.

După cum poate oricine să bănuiască, Maharajahul nu a trăit decât un an sau doi, pentru că, după ce am învăţat cum să fiu povestitoare de una singură, nu am mai avut nevoie de el. AÅŸa încât, „unchiul” meu a dispărut pur ÅŸi simplu, ca un balon de săpun, într-o zi în care, de pe balconul apartamentului unde locuiam, chiar asta ÅŸi făceam: suflam baloane de săpun, înmuind bagheta într-o cutie cilindrică de plastic, având înăuntru o licoare concentrată cu detergent. LecÅ£ia Maharajahului fusese, însă, impecabilă: aceea că poveÅŸtile sunt cele mai adevărate ÅŸi binefăcătoare prietene ale noastre, ale tuturor.

Anii au trecut ÅŸi pe la treizeci de ani devenisem într-adevăr povestitoare profesionistă, chiar dacă nu ÅŸtiam încă să spun poveÅŸtile atât de bine precum „unchiul” meu de odinioară. ÃŽn orice caz, uitasem complet de Maharajah, care zăcea într-o gaură de memorie. Åžtiu că era duminică după-amiaza ÅŸi că mă pregăteam să mă uit la televizor, la interviul cu un scriitor indian care devenise faimos ÅŸi îmi stârnise interesul atât ca povestitor cu har, cât ÅŸi pentru că fusese ameninÅ£at cu moartea din pricina unei cărÅ£i care parodiase Coranul. Ei bine, mare mi-a fost uimirea când, zărindu-l pentru întâia dată pe acel povestitor indian, miop, cu ochelari, cu barbă, vag bondoc, cu o chelie-rotoghilă înconjurată de păr negru, mare mi-a fost deci mirarea când, zărindu-l, l-am recunoscut pe Maharajahul din copilăria mea. Recunosc că am Å£ipat ca un păun ÅŸi chiar am simÅ£it un ÅŸnur mic de lacrimi la colÅ£ul ochilor. Deoarece era chiar Maharajahul meu. Până ÅŸi numele pe care i-l dădusem era acelaÅŸi, chiar dacă intrase puÅ£in la apă: nu se mai numea Solomon, ci Salman.