Entry for April 05, 2008


Maharajahul


Poate fiindcă în vremea copilăriei mele erau la modă filmele indiene împănate cu poveşti siropoase şi cu un exotism smead-lacrimogen sau poate fiindcă, nu ştiu de ce, ţineam morţiş ca cele O mie şi una de nopţi, preferatele mele, să se petreacă într-adevăr la Bagdad, dar oraşul acesta mirific să fie în India (cred că îl confundam cu Bombay, aşa cum se percepea metropola aceasta din Cluj), am inventat pe la zece ani un personaj care era un fel de umbră a mea sau maestru sau înger păzitor sau frate mai mare de cruce. La început l-am văzut ca pe un soi de unchi, întrucât îmi plăcea acest soi de rudenie, mi se părea important şi puternic şi hâtru, apoi, după ce o vară întreagă am tot cântat Avaramu-o-o-o-o, dansând din buric şi desenându-mi un cerc negru între sprâncene, i-am spus Maharajahul. Ei bine, acest unchi, umbră, maestru, înger păzitor sau frate mai mare de cruce, avea nişte urechi destul de late, ca de elefant, avea barbă, purta ochelari, fiindcă era miop, şi avea o chelie simpatică, o rotoghilă de cap, înconjurat de păr negru, ca un dominican oriental şi destul de lăţos, spun eu acum. Pe vremea aceea nu ştiam nimic despre Ganesha, zeul indian cu chip de elefant, dar cred că în inconştientul meu Maharajahul se contaminase, totuşi, de celebrul elefant
-zeu. De la o vreme am ştiut, de altfel, că ar trebui să îl botez pe Maharajah, drept care i-am spus, cât se poate de nepotrivit, întrucât i-am dat un nume evreiesc, i-am spus, deci, Solomon. Numele acesta ţiuia special în urechile mele şi apoi îmi plăcea împărţirea limpede în cele trei silabe ca nişte pietre de râu. De altfel, îi şi pronunţam numele cam aşa: Soooo-lo-mon, prima silabă fiind lungită peste măsură, întrucât îmi ţuguiam buzele de parcă aş fi fost dirijor de cor. Cea mai de seamă înzestrare a lui Solomon Maharajahul era aceea de a fi un mare şi incorigibil povestitor. Fireşte că eu îl puneam să spună poveştile respective şi tot eu şi inventam poveştile punându-i-le în gură, dar la urma urmei era firesc ca lucrurile să se petreacă astfel: Maharajahul era o concrescenţă de-a mea, un gheb luminos, un halou căruia îi dădusem viaţă ca o adevărată născătoare.

Îl făcusem să fie insomniac, mai exact să arate ca o făptură de umbră, care nu are niciodată nevoie de somn. Când îl întrebam ce face noaptea, îmi răspundea că are un magnet de vreo trei kilograme, cu care capturează visele celor care dorm, aşa încât toată noaptea vizionează ca la cinematograf acele vise şi se inspiră pentru poveştile pe care mi le spune peste zi. L-am rugat, prin urmare, să îmi arate magnetul cu pricina: era o potcoavă de cal, pe care chiar eu o găsisem în timp ce rătăceam într-o duminică, prin pădure. Adevărat că era o potcoavă uriaşă, dar în nici un caz nu avea trei kilograme. L-am chestionat apoi asupra numărului celor cărora izbutise să le captureze visele: mi-a răspuns că reuşise să vadă ce visează noaptea aproape o mie de oameni. Că scotocise prin somnul mai multor făpturi, dar că nu toate îl lăsaseră să le vizioneze visele ca la cinematograf. Unele îl alungaseră de-a dreptul furioase din somnul lor.

Pe vremea aceea, pe la zece ani, nu dormeam nici eu prea bine: aveam tot felul de spaime, drept care părinţii mei îmi îngăduiau să adorm cu lampa aprinsă. Cel mai tare mi-era frică de lupi. Nu aveam de unde să ştiu că lupii argintii, de pildă, aveau să-mi devină animale totem peste douăzeci de ani. În plus eram şi somnambulă. L-am întrebat pe Maharajah dacă a vizionat visele mele vreodată, iar el mi-a spus că eu sunt una dintre cei care îl alungau cu furie din somn. Am chicotit: va să zică eram şi făcătoarea şi pedepsitoarea Maharajahului meu!

Tot pe vremea aceea mergeam la Şcoala de balet, din pricina unui platfus păcătos; programul meu la această şcoală era atât de încărcat încât plecam dimineaţa la şapte şi mă întorceam chiar înainte de căderea amurgului. Aveam ore de pian, dans clasic, dans popular, dans modern, dans ritmic, plus matematică, istorie, geografie, ştiinţele naturii, gramatică şi literatură română, franceză şi engleză. În orice caz la Şcoala de balet am auzit întâia dată numele Solomon: era un profesor foarte sever, de dans clasic, al cărui nume de mic Iehova plutea ca o entitate divină pe deasupra elevilor săi, înspăimântându-i. Eu nu l-am văzut niciodată la chip pe acest domn Solomon, dar numele său neobişnuit îmi plăcuse fiindcă era altceva decât puzderia de Ioneşti şi Popeşti de care te-mpiedicai sonor la orice colţ de stradă. Or, Solomon era un nume de nicăieri, credeam eu, de sertar, de cufăr, de cutie magică. Tot pe vremea aceea se ivise o cântăreaţă de-a noastră care îşi spunea Narghita: avea o voce de fetiţă retardată şi clinchetea fie ca un clopoţel, fie ca o privighetoare oarbă. Ei bine, Narghita stătuse ani buni în India şi se-ntorsese de acolo sută la sută indiancă, având valize întregi de sariuri, brăţări, inele şi cercei. Aşa se face, deci, că de la Avaramu-o-o-o-o la Narghita, plus severul profesor de balet, l-am inventat pe Maharajah, „unchiul” meu, zis Solomon, clăpăug, miop, corpolent, dar în nici un caz gras. Fusese necesar să îl creez şi fiindcă de acasă la şcoală şi înapoi aveam mult timp pustiu. În drumul de la gimnaziu la şcoala cu încăperi luminoase, pavoazate cu oglinzi uriaşe, unde învăţam să fac serii de piruete şi tot felul de alte învârteli de mâini şi picioare, aveam nevoie de un însoţitor, mai ales când treceam pe lângă zidul vechi al oraşului, cam pustiu la ceasul la care aveam eu cale pe acolo. Dar aveam nevoie de Maharajah şi pentru când îmi ajungea rândul la diagonala de piruete: cu echilibrul meu de invidiat şi cu ritmul aşijderea, îmi ziceam totuşi că nu mi-ar strica ajutorul Maharajahului Solomon, de care îmi închipuiam că mă sprijin astfel încât piruetele mele să iasă magistrale. Şi aşa şi ieşeau: picioarele îmi mergeau strună şi tăiau aerul ca briciul, dar, sărmana de mine, eram atât de lipsită de graţie, în rest, încât aduceam cu o bucată de lemn care zadarnic încearcă să zboare.

Înainte de căderea amurgului, când mă întorceam acasă, atunci aveam cea mai mare nevoie de Maharajah, întrucât, obosită peste poate, îl puneam să îmi povestească la nesfârşit patru istorii din O mie şi una de nopţi, în ordinea următoare: Sindbad Marinarul, Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi, Aladin şi lampa fermecată şi Povestea lui Abu Hassan. Apoi, lesne de bănuit, îi puneam în gură poveşti pe care le improvizam în funcţie de diferite personaje sau entităţi reale, care îmi ieşeau în cale: era, de pildă, Povestea brotacilor (o istorie cu o familie de brotaci care locuiau în cada noastră de acasă, pe rufele puse la înmuiat) sau Povestea păpădiilor (era vorba despre ce se întâmplă cu păpădiile după ce sunt culese şi împletite
în cunună de principesă, cum zboară ele peste mări şi ţări şi devin păsări de hârtie) sau Povestea lui Lady (Lady era căţeaua neagră, pitică şi de pripas, care se aciuise în jurul blocului unde locuiam) sau Povestea de pe stânci (în spatele blocului erau îngrămădite o puzderie de stânci pe care, împreună cu alţi indivizi de vârsta mea, mă cocoţam duminica, pretinzând că am urcat Everestul ori că ne aflăm într-o navă extraterestră) sau Poveştile din Grădina lui Popa (tot în spatele blocului se afla o uriaşă grădină în pantă, aparţinându-i unui popă pe care, de altfel, nu-l văzusem niciodată la chip; în fiecare vară şi toamnă, vandalizam împreună cu alţi potlogari de teapa mea respectiva grădină, furând pe rupte caise, cireşe, vişine, dude, mere, pere, nuci, în timp ce paznicul grădinii ne fugărea şi ne lua la trei păzeşte). Altfel, însă, povestea mea preferată era Sindbad Marinarul. Îl puneam pe Maharajah să mi-o spună nu doar de sute de ori, dar şi pe voci diferite: cu glas subţire sau gros, răguşit sau tandru, tăios sau moale. Pe ici pe colo mai adăugam şi eu lucruri noi: de pildă cum Sindbad a căzut într-un vârtej de mare sau într-un tunel al unor femei-peşte, care l-au ţinut sclav câţiva ani, punându-l să le istorisească tocmai călătoriile sale. Sau despre cum Sindbad s-a împrietenit cu o balenă care îi făcea semn cu ochiul stâng, fiindcă celălalt ochi era de pirat, fiind acoperit cu un petec. Fireşte, balena avea şi un cercel în ureche.

Uneori, dansam cu Maharajahul: era, de fapt, un teatru de umbre pe care îl deformam intenţionat, făcând ca umbra Maharajahului să fie mai mare şi mai bondoacă decât a mea. Ştiam, însă, că cel mai important lucru sunt poveştile şi că însuşi faptul că eram povestitoare mă făcea să fiu altfel decât ceilalţi: intensă, deplină şi alinătoare. Să-i alint şi să-i răsfăţ cu poveştile mele pe cei din jur era plăcerea cea mai mare de pe pământ. Cum nu credeam în Dumnezeu pe vremea aceea, fie fiindcă nu ştiam cine este Dumnezeu, fie fiindcă mi se părea un domn prea ascuns chiar şi pentru gustul meu, călărind prea mult pe nori şi dormind prea mult în văzduh, cu vată în urechi, cum nu credeam, deci, în Dânsul, din aceste pricini, poveştile mele ţineau locul lui Dumnezeu, desigur nu în sens tare, ci într-unul moale, aromat, cu stafide în halviţă, pepene zaharisit, baton de miere cu migdale, dulceaţă de nuci verzi şi de caise cu sâmburi, îngheţată de fistic cu alune, sirop de zmeură, compot de ananas, jeleu de banane etc.

După cum poate oricine să bănuiască, Maharajahul nu a trăit decât un an sau doi, pentru că, după ce am învăţat cum să fiu povestitoare de una singură, nu am mai avut nevoie de el. Aşa încât, „unchiul” meu a dispărut pur şi simplu, ca un balon de săpun, într-o zi în care, de pe balconul apartamentului unde locuiam, chiar asta şi făceam: suflam baloane de săpun, înmuind bagheta într-o cutie cilindrică de plastic, având înăuntru o licoare concentrată cu detergent. Lecţia Maharajahului fusese, însă, impecabilă: aceea că poveştile sunt cele mai adevărate şi binefăcătoare prietene ale noastre, ale tuturor.

Anii au trecut şi pe la treizeci de ani devenisem într-adevăr povestitoare profesionistă, chiar dacă nu ştiam încă să spun poveştile atât de bine precum „unchiul” meu de odinioară. În orice caz, uitasem complet de Maharajah, care zăcea într-o gaură de memorie. Ştiu că era duminică după-amiaza şi că mă pregăteam să mă uit la televizor, la interviul cu un scriitor indian care devenise faimos şi îmi stârnise interesul atât ca povestitor cu har, cât şi pentru că fusese ameninţat cu moartea din pricina unei cărţi care parodiase Coranul. Ei bine, mare mi-a fost uimirea când, zărindu-l pentru întâia dată pe acel povestitor indian, miop, cu ochelari, cu barbă, vag bondoc, cu o chelie-rotoghilă înconjurată de păr negru, mare mi-a fost deci mirarea când, zărindu-l, l-am recunoscut pe Maharajahul din copilăria mea. Recunosc că am ţipat ca un păun şi chiar am simţit un şnur mic de lacrimi la colţul ochilor. Deoarece era chiar Maharajahul meu. Până şi numele pe care i-l dădusem era acelaşi, chiar dacă intrase puţin la apă: nu se mai numea Solomon, ci Salman.

17 răspunsuri to “Entry for April 05, 2008”

  1. Mesmeea Says:

    Remedios Varo + mes hommages a S.R.

  2. Corina Says:

    istoria aceasta ar trebui sa o afle si Rushdie.
    daca ma gindesc la dumneavoastra copila, va suprapun peste imaginea lui Anouk (cu prietenul ei nevazut) din „Chocolat”/ Lasse Hallstrom.

  3. Mesmeea Says:

    hihihi, ar mai lipsi doar sa il trag de barba pe …Solomonar!

  4. Diana Says:

    Eu chiar am avut o astfel de matușă, era studenta n Cluj și vinerea venea mereu să doarmă la noi, era seara mult așteptată de mine pentru că mereu mă alegeam cu o poveste de la ea, era studentă la teologie și fiecare poveste era inspirată dintr-o scenă biblică, mi plăcea cum povestea, și eu citeam povești, dar parcă nu era același lucru…acum s-au inversat rolurile, eu sunt mătușa cuiva care trebuie să spună neapărat o poveste cu fiecare ocazie.

  5. Mesmeea Says:

    matusi si bunici povestitoare cred ca am avut mai cu totii. problema este numai si numai cu „maharajahii” imaginari care, de la un punct, prind realitate.

  6. Blanche Fleur Says:

    Mie imi povestea bunicul povesti, prieteni imaginari cred ca au toti copiii care nu au frati si surori. Eu ma intristam pt personajele din carti,iar prietena mea imaginara cred ca era Heidi, fetita dintr+un film de desene animate.

  7. Mesmeea Says:

    ar fi ceva sa colectez (colectionez, sortez, incrustez, incastrez, capturez etc.) AICI prietenii imaginari pe care i-au avut, odinioara, musafirii mesmeii! ar fi ceva.

  8. Blanche Fleur Says:

    Daaaa, apoi sunteti tare draguta si mereu in cautare de ceva nou, surprinzător, eclatant n lumea noastră virtuală. sa o pun pe heidi pe pagină? mai bine…o să vedeşi

  9. Diana Says:

    Rushdie zicea intr-un interviu ca nu si-ar mai dori sa treaca vreodata prin ce-a trecut dupa publicarea Versetelor Satanice, dar acuma ce sa faca, trebuie sa-si asume, mai ales daca a fost Ť sortit ť ,fara stirea lui, unui destin de povestitor…
    Personajele din povestile mele imaginare ieseau din aceiasi vesnica banala barbie dar care a fost minunea copilariei, acuma cand ma gandesc, mi-ar fi placut sa ma inregistreze macar o data cineva, sa fie cineva pt mine Harun si sa-mi salveze nascocirile, imi mai aduc aminte numai inceputul Ť ziceam ca.. ť

  10. Mesmeea Says:

    heidi (eu mi-o aduc aminte cu gura uriasa, pre cit era de mica fetita, cintind intr-o nipona care suna haios, fiindca era un soi de limba cu clabuci!) si didi! amuzant.
    papusa barbie? slava domnului, generatia mea nu a avut parte de kitschul barbie. dar, pe de alta parte, pot pricepe ca respectiva papusa functiona compensatoriu pentru fetitele din tzara asta.
    harun e cu totul altceva. de aici verbul posibil „a haruniza”.

  11. jeniact Says:

    nu e povestire nebulon? sau visez eu?

  12. Mesmeea Says:

    fireste, jeniact, hiha!, (unchiul meu) maharajahul este din NEBULON (2005), caci asta-i cartea mea de povestitoare predilecta. si, iata, ca pe cetitorii mei la fel predilecti nu ii poci pacali. dar nu m-am putut rabda sa nu-l firitisesc astfel pe maharajahul salman, magistru intr-ale povestirii.

  13. Blanche Fleur Says:

    Deci, mi-am schimbat denumirea

  14. Mesmeea Says:

    prea bine, fosta didi, actuala heidi, mai trebuie sa cintati doar un soi de o-la-ri-o in japoneza si gata-i rebotezul!

  15. Blanche Fleur Says:

    Nu cantam nimic. A fost un joc

  16. Mesmeea Says:

    tocmai asta am facut si eu, didi-heidi!

  17. Blanche Fleur Says:

    M-am prins!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: